Cand m-a sunat Cristina, adica acum 5 minute, eram cu lingura intr-un borcan de ciocolata. Faceam niste clatite. Acum am pus deoparte tigaia si imi cam sta ciocolata in gat.
E de bine.
Cristina m-a sunat pentru ca dorea sa multumeasca din nou celor care au ajutat-o. Si dorea si sa dea un fel de mic raport al banilor cheltuiti. Cu toate ca nu o putem verifica (sau ma rog, eu pot, dar nu prea vreau) si cu toate ca nici eu nici ea nu stim numele celor care au mai trimis bani, ea se simte responsabila de feull in care i-a cheltuit. Dar voia si sa multumeasca pentru doua zile speciale pe care le-a putut oferi copiilor ei, doua mici sarbatori intr-o saptamana, ceea ce e ceva absolut neobisnuit si le-a dat peste cap, desi intr-un mod pozitiv, micul univers de griji si lipsuri.
Prima zi speciala a fost cand a mers si a dat avansul pentru pat. 200 de lei. A luat chitanta si asteapta sa vina dna Mihaela s-o pozeze. Era complet naucita de ideea ca niste oameni care n-o stiu si n-au vazut-o o cred si o ajuta. A tinut neaparat sa precizeze ca 50 de lei s-au dus pe mancare si pe cateva cirese. Plecase cu baiatul cel mic dupa ea, si a rugat-o tot drumul sa cumpere macar una. Ciresele nu prea se vand una cate una, iar acasa mai erau doi copii care nu gustasera deloc. Asa ca a luat ceva mai multe. Cumva m-a rusinat si m-a indurerat teribil tremurul ingrijorarii din vocea ei, si felul in care justifica pumnul acela de cirese. M-am chinuit cat am putut sa o asigur ca ciresele i-ar fi fost oferite din toata inima si ca nu-i nici o problema.
Acum a sunat sa-mi spuna ca inca un mic miracol a avut loc. Cineva ii va trimite niste saltele, ca sa doarma toti pe ceva, nu pe pardoseala, pe plapuma, cum dormea pana acum - omisese sa-mi spuna, se scapase in ultima conversatie si am insistat pana m-am convins ca da, am auzit bine, dorm pe jos, si nu, nu ceruse 3 paturi ci doar unul, gandindu-se ca poate intinde coarda prea mult, iar ea nu s-ar cuveni sa ceara si pentru ea sa aiba pe ce dormi, oricum.
Iar pe langa banii de pat se pare ca s-au mai strans 200 de lei. sau 230. Si am insistat iarasi ca probabil nu e cazul, dar si ea a insistat, asa ca iata acest mic inventar al cum si-a chivernisit o parte din mica avere doamna Niculae, mai precis obiectele pe care dansa le-a considerat scumpe si deci musai sa fie date de socoteala.
- un uscator de rufe, 60 de lei
- o punga detergent
- cate o prajitura si cate un suc, pentru a sarbatori faptul ca mezinul, Iulian, a luat premiul 1. Cu coronita.
In rest, se tot uita pe schita patului si abia asteapta sa fie gata.
Si e fericita. Pentru ca a putut oferi de doua ori in aceeasi saptamana ceva celor mici. Cirese si cate o prajitura, un lux de negandit pentru cineva care se descurca 600 de lei intreaga luna.
Iar eu am un amestec de umilinta, tristete si recunostinta in suflet. Umilinta fata de lectia asta de viata pe care mi-o ofera, din coltul ei de lume, o doamna, cu felia ei de fericire impartita in patru. Tristete pentru neputinta de a face cat mai mult, si pentru ignoranta cu care trec eu peste ... peste atatea mici fericiri pe care le-as putea face altuia sau pe care le-as putea simti eu, daca as realiza vreodata cat de mult am, de fapt. Si recunostinta ca m-ati ascultat, crezut, si macar un graunte de ajutor am putut oferi si noi. Va multumesc foarte mult, dar nici a zecea parte din cat de mult va multumeste ea.
Si va asigur ca acest graunte lumineaza acum. Doamna Niculae m-a sunat sa-mi spuna ca e printre cele mai fericite zile ale vietii ei. Si ca a fost o saptamana nemaipomenita. Ca a avut parte in aceeasi saptamana si de pat pentru unul din copiii bolnavi, si de mancare, si de detergent, si de cirese, si chiar si de cofetarie. Si suportul de uscat de rufe, un lux pe care a indraznit sa si-l permita pana la urma.
Iar eu o ascultam langa o tigaie cu clatite si un borcan de ciocolata.
Of, oameni buni.
Ce lume, ce viata. Ce nod in gat, ce inima stransa. Ce lumina am putea oferi, daca am lasa mai des usa deschisa.
0 comentarii:
Post a Comment