Lex et Honor

Miercuri la ora 10.00 Alexandra a fost vazuta pentru ultima oara in viata. Mersese în Caracal să scoată bani de la un bancomat și se întorcea spre casă. Se alătură multor celorlalți care pleacă „la ocazie”  și se urcă în mașina lui Gheorghe Dincă, un mecanic auto de 57 de ani. E ultima oară când o mai vede cineva în viață.
Între miercuri dimineața și ora primului apel se scurg 24 de ore în care un copil de 15 ani e torturat, bătut, legat, violat. Trece întreaga zi de miercuri, trece întreaga noapte, se crapă de ziuă, răsare soarele. Undeva în toate aceste clipe infinite de chin încă mai bate o inimă de 15 ani, care dă dovadă de curaj și dârzenie în fața morții. Legată, violată, înspăimântată, fata reușește să facă ce ni se spune tuturor că ne va fi de ajutor în orice situație de impas real: sună la poliție.

Trei apeluri, 19 ore și multe bâjbâieli mai târziu, poliția intră în casa unde fusese ținută captivă. Alexandra deja nu mai există. A fost făcută bucăți și topită în acid. Până în ultima clipă a luptat pentru viața ei. Singură. În urma ei rămâne un cor de scuze, regrete și bâlbâieli.

Mediatic se tot pune accent pe STS și pe păgubosul, inutilul, imprecisul sistem de localizare. Cred că-i mai ușor așa. Se poate politiza - cine l-a implementat, cât ne-a costat, bănișorii noștri unde s-au dus - , se poate plimba vina - STS către operatorul de date mobile, poliția înapoi spre STS - , se pot face declarații și se pot solicita demisii triumfătoare.

Dar mie nu-mi iese din cap că între 3 dimineața și 6 dimineața, 3 ore, niște oameni s-au plimbat au supravegheat o casă din care se auzeau țipete de „Lasă-mă că mă omori!” și au așteptat să se facă ora 6. Pentru că atunci scria pe mandat că trebuie să intre. Vecinii auziseră țipetele și chemaseră și ei poliția. Un mic public s-a format deci, timp de 3 ore, în fața casei în care o fetiță era violată, torturată, tranșată, ucisă. În care ultimele pâlpâiri ale unei inimi s-au stins. Vecinii au chemat poliția, pentru că așa se face. Poliția a așteptat să se facă ora 6, pentru că așa se face. Nimeni n-a depășit micul său perimetru de cum-se-face. Trei ore, trei ceasuri, 180 de minute, în care un copil e ucis peste drum de cei pe care i-a chemat în ajutor.

Fostul șef al poliției a invocat un vid legislativ. Dar legile nu pot suplini vidul uman. Nu cred că mai suntem mulți oameni. Nu cred că ne mai bucurăm de toate însușirile care ne conferă acest statut. Nu e nevoie să fim cu toții bestii malefice care topesc copii în acid. Umanitatea se leapădă treptat din noi, năpârlește fir cu fir, pas cu pas, dosar cu dosar, procedură cu procedură. Își găsește scuze să alunece din noi, dezumanizarea își găsește statistici de care să se sprijine, cum ar fi când privești în ochi un părinte îngrozit de dispariția fiicei sale și-l avertizezi că dacă s-a dus „cu unu”, e bun de plată.
Uite că s-a dus cu unul. Uite că s-a dus de tot. S-ar fi dus acasă, dar unul a luat-o cu el și a ținut-o cu el până s-a transformat în iad.

Cine mai ajunge acum în poliție? De ce vor oamenii ăștia să se facă polițiști? Când eram mici, cei care răspundeau spuneau că vor să lupte cu hoții, să apere oamenii, să fie eroi. Dar într-o țară în care hoții și criminalii se preling din toate crăpăturile ruinelor noastre, neatinși, ce-și mai doresc, de fapt, acești oameni? Ce-și doreau cei care au stat lângă casa în care a fost ucisă Alexandra, timp de trei ore? Să se facă ora șase. Ca să fie ca pe mandat. Ca să fie bine, să nu fie rău. Râdem, glumim, dar nu ieșim din procedură. Ora șase scrie, la ora șase intrăm.

Nici cel mai competent serviciu de localizare nu ar fi putut-o salva pe Alexandra, dacă aceștia erau desemnați să fie salvatorii ei. Salvatori care au decis că posturile lor, lefuțele lor, liniștea lor, mandatul lor, intervalul lor alocat de timp pentru intervenție e mai important decât țipetele unei fetițe care trăia iadul, la câțiva pași de ei. Să fi fost copilul lor, așteptau ora șase? Celor care tot încearcă să justifice astea  - să fi fost copilul vreunuia dintre ei, credeți că așteptau cuminți ora șase?

Desigur, acum defulăm mediatic. Să fie și el stropit cu acid! Să i se taie boașele! Să facă închisoare pe viață! Să i se facă și să i se dreagă! Să le moară și ălora copiii! Praful să se aleagă! Și toate aceste blesteme parcă ne fac să ne ușurăm un pic. Dar știi ce, nimic din ce-i dorim nu i se va întâmpla. Nimic. Știm bine asta. Dar aruncăm o bălăcăreală pe geam și ne simțim cumva mai bine, am făcut și noi ceva, ne-am manifestat furia.
Nimic nu va scuza și nu va justifica faptul că mai mulți adulți inerți au stat și-au așteptat joi, pe 25 iulie 2019, să se facă ora șase. Și oamenii ăștia nu sunt singurii care vor aștepta să se facă ora șase. Oamenii ăștia au așteptat tacticos și alte ore șase. Au ignorat multe, multe alte apeluri la ajutor. Femei înjunghiate după nenumărate rugăminți de protecție, ordine de interdicție ignorate, strigăte de ajutor luate în râs, copii tranșați, atâtea și atâtea blestemății care ar putea fi evitate dacă undeva, în structurile putregaiului ăsta, ar mai bate o inimă, ar fi oameni. Nu lepre care așteaptă să se facă ora șase.