Detest Iarna

Cred că mi-a plăcut iarna doar câțiva ani. Ăia în care m-au luat verii mei la săniuș. Și doar pentru asta. În rest, am detestat anotimpul ăsta în toate felurile, în toate zonele, din noiembrie până-n aprilie, și la oraș și la țară, și cu Moș Gerilă și cu Moș Crăciun, și cu zăpadă și fără, și cu porc și cu curcan.

Iarna în copilărie

Cum spuneam, săniușul a fost un scurt și intens moment în care iarna n-a mai fost chiar așa nasoală. Verii mei știau niște derdelușuri bune. De exemplu, unul care trecea printr-o spărtură de zid a parcului, trecea de-a curmezișul o șosea pe care ne dumnezăiau îngroziți șoferii care vedeau moartea (noastră) cu ochii, și apoi o lua la vale pe încă o stradă foarte înclinată, aruncându-ne practic în fața altor mașini care măcar urcau cu greu sau deloc (ghețuș).

Făceam și trenulețul pe asemenea traseu. Adică un copil stă pe burtă și își bagă gleznele pe după tălpicile saniei din spate, pe care se află alt copil care stă pe burtă și tot așa. Curbele se luau în plină viteză, vreo 5-7-12 șiri de spinări pe cale să se frângă, scăpând prin ceea ce azi am numi noroc porcesc. Când nu ne coordonam, uneori zburam de-a dreptul de pe șosea, peste bordură, în pădure. Picai cu tot cu trenuleț în vreo râpă sau te înfigeai cu capul într-un copac. Aș vrea să vă dau satisfacție ăstora cu „și iată că n-am pățit nimic” dar vă reamintesc, totuși, că dacă NOI adică eu și cu tine n-am pățit-o, o fetiță a murit fix așa, la săniuș, dând cu capul de un copac anul trecut.

Mai era o vagă bucurie, colindatul. Mergeam cu colindul, cu uratul și cu sorcova. Zic vagă pentru că eram mult prea mică și bunica mă înfofolea în așa hal încât abia mergeam. Disconfortul de a fi înfofolită în atâtea basmale și sumane acoperea iluzoria mândrie de a ști tot Plugușorul plus vreo 5 colinde (pe lângă deja odiosul domdom). 

O altă problemă ar fi că verii mei, ca și ai țării politicieni, îmi explicau ei niște șmecherii, că să le dau banii acu și iau ei o bicicletă cu care ne dăm toți la vară, în fine, și fix ca acum, eu prestam, eu dădeam, eu cu nimic nu mă alegeam.

În rest, iernile copilăriilor mele sunt legate de înfofoleală. Combinezonul cosmonaut care făcea fâș fâș și în care NU TE PUTEAI SCĂRPINA, Dumnezeule mare, orice te mânca, și te mâncau multe, pentru că ștrampi, fular peste gură și nas, legat la spate să nu ți-l poți deznoda (eu mi-am ros eliberarea dintr-unul), vestuță înțepăcioasă de lână, pulovere lungite la mâneci dar uitate scurte în șale și strâmte în spate. Muci peste muci peste iar muci. Ghete prea mari și șosete prea strâmte. Zăpada care se infiltra perfidă pe la cusăturile tălpii, de ajungeai cu picioarele rebegite și murate acasă. Buze spuzite. Postul Crăciunului adică 40 de zile de cartofi, fasole și varză. Sfâșitul postului, adică o abundență de cărnăraie care nu-ți place neapărat, dar pentru care adulții fac mare tărăboi și cu care te îndoapă în neștire. Indigestie.

Iarna în adolescență

A fost de tot rahatul datorită machismelor hivernale, care implicau mozolitul (frecatul) cu zăpadă. Aveai de ales, ori chicoteai și picai moale pe niște zăpadă și lăsai vreun prost să-ți bage zăpadă în sân și mai știu eu pe unde, ori te luptai ca răzeașa lui Tomșa Vodă și pierdeai pe veci șansa de a fi integrată în acest bizar ritual de curtare.

Am menționat bulgăreala? Nu. Da, îți luai și bulgări, când nu te așteptai. Tot din preaplin de simpatie probabil.

Iarna Urbană - la maturitate

M-am făcut om mare cam brusc, când am plecat de acasă și mi s-au terminat ultimii bani de pe card. A trebuit să mă angajez. Iarna de om angajat e cam amărâtă. Aluneci în drum spre muncă și îți dârdâie curul în diverse stații. Mergi ca pinguinul. Cazi ca pinguinul.

Te mănâncă izmenele (ștrampii, colanții), dacă ai. Îți dorești izmene, dacă n-ai. Dacă n-ai avut bani de încălțări bune, ți se murează picioarele. Dacă ai avut, ți le strici în amestecul de sare și jeg de pe stradă. Îți curg mucii și ți-i sufli discret. Și cei din jurul tău, care n-au descoperit discreția. Nici batista.

Prinzi fix o zi două de frumusețe iernatică, în care zăpada albă acoperă practic sutele de rahați de câine și om și miile de flegme și alte mizerii umane. În care calci inocent pe deasupra stratului deseori prea subțire de zăpadă. Le vei găsi pe talpă, când încerci să te scuturi să nu vii de-a tăvălugul în fața biroului. Unde cineva isteț s-a gândit că ar fi super fain să pună gresie din aia perfect netedă și lunecoasă, pe care să te duci ca spermatozoidul pe țavă numai ce pui piciorul.

După cele două trei zile de alb urmează vreo 4 luni de gri. Zăpada se transformă în muci înghețați și dați cu lama deoparte și de alta. A străzii. Dacă ai noroc. Deoparte și de alta sunt trotuare. Dacă vrei să mergi pe ele, succes. Poate reușești să umbli prin zăpadă, poate nu-ți fac creierii muci nici țurțurii pe care nu-i dă nimeni jos pentru că așa e iarna. De parcă vara când trăsnește și fulgeră ar scoate cineva paratrăsnetele pentru că e natural fenomenul.

Nu ia nimeni zăpada să o ducă nicăieri. Pentru că, deși veșnic surprinși de apariția ei (ba că e prea devreme, ba că cri cri cri, n-am crezut c-ai să mai vii), cei de la primărie știu sigur că undeva, cândva, se va topi.

De topit se topește la Paști.

Dacă ești părinte, adaugi la astea și:

- înfundat copii în diverse articole vestimentare care mai de care mai dificil de pus pe ei
- vreo patru sute de viroze pe săptămână
- fentat cu disperare vizitele altora cu mucii pe piept, care nu văd nicio problemă în a te molipsi și pe tine. sau pe ai tăi.
- Moș Crăciuni peste tot și un singur salariu
- vreau la sanie, mi-e frig pe sanie, cară sanie, împinge sanie, urcă sanie, pula zăpadă de sanie


etc etc etc

Iarna la țară

Majoritatea celor care idilizează iarna la țară au fost musafiri la țară. I-a scutit gazda de sculat țăndări de frig la ora 5 să spargă lemne sau să sufle în sobă. De asemenea, nu știu dacă o pensiune la Moeciu sau, în fine, oriunde în altă parte, echivalează cu realul „la țară” dintr-o țară în care trei sferturi din spațiul rural se cacă într-o gaură printre pruni, cu ceva scânduri în jur.

Că veni vorba, iată încă un motiv de detestat iarna la țară. Motivul pentru care e făcută respectiva chestie în fundul grădinii e lesne de priceput: tradițional dar și pragmatic, evităm să ne căcăm lângă casă dacă nu putem trage apa. Când te scoli și te trece și aluneci în toate părțile pe potecuța lucioasă de ger spre locul de repaos și întristare (întristare când vezi că iar ți-a rupt mamaie almanahele ălea bune), numai bucuriile iernii nu te inundă.

Da, sunt sigură că e minunată iarna într-o ilustrată sau un wallpaper de pe Pinterest. Ceșcuță de cafea în mână, te uită cum ninge decembre. Din casă. Sure. Așa și Vezuviul ar fi fost fabulos de admirat de departe. De foarte, foarte departe.

De asemenea, la țară iarna se petrece afară la săniuș doar dacă ai 6 ani. În rest, se petrece rânind bălegar proaspăt și punându-l peste cel înghețat, deșfăcând ciocălăi, dând zăpadă, spărgând lemne, punând apă caldă la păsăret și animale, sunând la ENEL pentru că te-au lăsat de o săptămână în beznă, încălzind apă în lighean să-ți dezmorțești picioarele, etc șamd.


Am auzit că e frumos la ski. Dar cât dracului să schiezi? O săptămână, ok. Și pentru o săptămână de concediu petrecut undeva la dracu-n praznic, unde și-a înțărcat Schumacher norocul, eu să consider că totuși e frumos cu 6 luni de frig și gri? No way.

Privesc cu tristețe afară și știu că iarna are poate rolul ei și că absența ei e semn de încălzire globală, nu de împlinire a speranțelor mele. Dar asta nu mă împiedică s-o detest și acum, și la anul, și în vecii vecilor, amin.