Printre străini

Dau rar pe acasă și să fiu sinceră, în ultima vreme dintr-un soi de obligație / vinovăție / temere că poate ratez ultima oară când o văd pe bunica. Merge pe 92 de ani. Toți care aveți persoane apropiate vouă trecute de o anumită vârstă știți ce zic; te tulbură și te rușinează gândul că poate vei amâna vizita pe altădată, iar în loc de altădată vei primi un telefon. La care ți se va spune că altădată a devenit niciodată.

Dar altfel, suport cu greu vizitele în sânul familiei. Când nu se ceartă și se acuză între ei (pur conversațional, așa socializează neamul meu), mă acoperă pe mine de pelteaua scârboasă a compătimirii. La care am o imensă reacție de respingere. Am mai vorbit despre asta, despre neplăcerea de a fi compătimit dar și despre groaza de a nu mă trezi milogindu-mă.

În fine, principalele direcții pe care tinde să se ducă smiorcăiala sunt:

1. Sărmana de tine, ai crescut fără de mamă - cu asta au lăsat-o mai moale, poate de unde la 35 de ani nu mai e așa de uluitor să n-ai mamă.

Dar tot revine iar și iar tema asta, evident cu fluctuații de bătut cu pumnul în piept - eu te-am crescut, eu te-am șters la cur, aici nu dincolo ai învățat să mergi, mă-ta te-a izbit cu landoul de perete și a zis „cine-a vrut copii să și-i crească”, erai spuzită toată, etc etc.

Pe de o parte am ascultat povestea asta de o mie una de ori. Nu prea se pupă cu alte izvoare istorice, să zic așa. Vreo 2 bunici din zone geografice diferite plus o mamă care acum nu se mai poate apăra au susținut că în grija lor am făcut primii pași și am spus primele cuvinte. Dar în fine, ce mai contează? Am 35 de ani, umblu în două labe și nu-mi tace gura, deci mission accomplished, oricare ați fi fost.

Pe de altă parte, sunt suficient de coaptă încât să recunosc lauda de sine sub această pojghiță de comemorare a bietei de mine, carele dacă nu erau ele nu mai trăia probabil, etc etc. Și pute. A putred și a urât.

2. Sărmana de tine, dusă acolo printre străini.

Adică aici. În București.
De la o vreme, de fapt de când am copilul, mă tot gândesc la asta. Înainte mă amuza doar portretizarea mea drept sărmană căprioară, vulnerabilă, singură și orfană pe deasupra, în lumea rea și plină de străini a Bucureștiului. Acum însă mă scoate de-a dreptul din sărite.

Cu ce dracului m-ar fi ajutat să stăm cur în cur până la adânci bătrâneți, ca Titi și Aglae?
Exceptând probabil un surplus de găini și borcane de peltea, perspectiva mă îngrozește.
De la 18 ani sunt singură. De la 18 ani fiecare loc de muncă mi se datorează mie, cu o singură excepție regretabilă. Am acceptat o dată între joburi să pună o vorbă pentru mine preaslăvitul meu unchi, ăla care mi-a tăiat elanul de a scrie ce citiți acum, declarând odată satisit „m-am săturat de puștanii ăștia de 25 de ani care-și scriu memoriile”.

Datorită unicei sale intervenții, receptată și lăudată în neam de parcă mă înscăunase țiitoare de pontif sau ceva, am rezistat vreo lună într-un post de corector, la un rahat de revistă cu redactori agramați și cu vreo 300 de cititori în toată țara, cu tot cu familiile angajaților. După ce mi s-a atras atenția să nu mai corectez cacofonii și agramatisme pentru că tulbur ego-ul creativ al diverselor fosile, m-am cărat. A fost prima și ultima dată când a intervenit cineva pentru mine. Dacă rămâneam acasă și nu plecam printre străini, asta mă aștepta, pe veci. Pentru că vin dintr-un oraș mic, pol al șomajului și al violenței, în care sunt două trei servicii cât de cât, date pe milogeli, pile și plecăciuni.

Nu știu dacă am mai povestit de sfaturile tatei și de prăpastia care am realizat că se cască între cele două lumi ale noastre - lucram într-una din corporațiile astea mai nou mult hulite, aveam team leaderi și manageri și romgleză și limbaj de lemn și termene de livrare și tot tacâmul și eram pur și simplu venită de pe stradă la interviu cu CV-ul în mână, testată, acceptată, angajată. Tata se dădea de ceasul morții că nu știu să mă port.

„Te duci acolo la șefa ta, iei un buchet de flori și niște cafea și-i zici - Sărumâna doamna directoare...nu te râde! sunt o fată sărmană, tăticu e bugetar, mămica a murit...”
Imaginați-vă numai ținând acest discurs aici, printre străini. Printre străinii care te angajează fără buchete de flori și fără mămici moarte pe tapet.


Dar poate dacă rămâneam acolo în asta consta lungul meu drum anevoios spre pensie. În buchete, cafele și limbi în cur.
O altă revelație a fost că, de fapt, străinii nu-s străini deloc. În atâția ani de zile, am legat prietenii strânse. Am călcat și peste vreo două năpârci, dar nimic nu m-a dezamăgit mai puternic decât propria familie. Pentru că atunci când am dat cu adevărat de greu, tot străinii  mi-au fost alături. Oameni complet dezinteresați, majoritatea necunoscându-mi odiseea orfanatică recomandată de tata ca background de conversație.

Și da, mi-a fost greu. M-am bălăngănit ca o bilă de pinball, am rămas fără bani, fără timp, fără soluții. Și au venit înapoi, cu ajutor sau fără. Dar au venit aici, printre străini. Familia a rămas acel conglomerat sterp de văicăreli, pe care era mai bine să-i ții departe de problemele tale. Pentru că tot ce păreau să poată face era să te caine la telefon asupra a cât de rău le pare de tine și ce bine era dacă nu plecai printre străini. 

Apoi a apărut limanul de stabilitate, și relațională și financiară și văicărelile au continuat să-și zdrăngăne stridența de tablă la fiecare vizită. Da, ți-o fi bine acolo, dar ești printre străini. Da, oi avea șefi buni, dar ți-s străini, nu sunt ca aici (ca aici unde? la buchetul de flori și sărumâna, dom director?) Da, poate vă merge bine căsnicia, poate sunteți fericiți, dar maică, e greu de voi printre străini. Practic parcă n-aveai voie să fii fericit sau să reușești vreun căcat fără ei. Era o negație absolută a oricărui pas înainte.

Și apoi am început să am nevoie de ajutor și am cerut, cum altfel, în familie, pentru că la asemenea taifune de iubire declarativă și compătimire ajungi să ai speranțe. Copilul a apărut cu pleiada de muci, boli și zile de vacanță care încearcă greu amărâtele concedii ale oricăror părinți care muncesc. De partea cealaltă, când am cerut ajutor, am fost contracarată cu regrete fierbinți dar și o pleiadă de vii de cules, hramuri de gătit pentru, porci la țară, persoane de îngrijit și în general o miriadă de motive pentru a nu mă putea ajuta. DAR asta nu conta, cât că de la 400 km depărtare, le era, pe rând sau în cor, foarte milă de noi, așa greu cum ne era, singuri printre străini.

A doua sarcină a fost plină de hopuri și de spaime. Încă din primele luni am trecut prin tot felul de sperieturi, internări și riscuri. Din luna mai am rămas în repaos medical, cu un viitor incert în față și multă nevoie de ajutor concret și imediat. L-am cerut, și am auzit iar placa mult roasă cu vai, vai cât mi-e de milă de tine acolo dar...
Dar căcat. Dar vax. Dar nimic.
Până la urmă a venit taică-meu o săptămână, ajutând selectiv, după cum îi convenea - a scos câinele temeinic, a solicitat să îi gătesc recunoscând dezarmant că habar nu are nici să fiarbă apă, a ignorat și scos din minți alternativ copilul și într-un final a dat să se care la plimbare, să caște gura la mașini. Dacă nu mă lăsam convinsă de efuziunile sale declarative, chemam unul dintre străini nu doar ocazional și măcar știam că pot să stau naibii la pat de-a binelea, cum ar fi trebuit.

Pentru că aici voiam să ajung: toți acești oameni acoperiți de acest termen, străini, nu mi-s străini deloc. Mi-au fost alături, mi-au îngrijit copilul, mi-au oferit sfaturi, și-au deschis casele și inimile și uneori și portofelele pentru mine. S-au interesat și în continuare se interesează cu intenția onestă de a ajuta concret, nu de a-și acorda struna vreunei noi smiorcăieli pe o informație nouă. În străini am încredere. Cu străinii am trăit atâția ani de zile. Străinii au venit să se bucure când am mai împlinit un an de când eram părinți, ne-au felicitat pentru fiecare reușită și ne-au încurajat pentru fiecare insucces.

Nu am mulți prieteni, și pe an ce trece devin din ce în ce mai ciufută și mai refractară - deci clar nu va crește numărul lor. Însă toți acești oameni care m-au ajutat în toți acești ani rămân pentru familia mea străini. Pentru că nu ne leagă o relație de rudenie sau una de asociere religioasă sau de alianță. Pentru asta, cumva ar trebui să fie inferiori, mai prejos, mai de neîncredere, pentru asta eforturile și gândurile lor ar trebui să fie așa, de-a doua mână.

Am decis de curând că pentru a liniști familia, vom boteza și al doilea copil. Asta înseamnă că am ales o familie dragă noua dintre acești străini să participe la un ritual. Se vor destrăina subit oare, în ochii familiei mele, dacă asistăm laolaltă la turnatul de apă în cap? Oare tot ajutorul pe care ni l-au oferit până acum va străluci brusc, iluminat de această alianță? Oare abia acum va conta? Acum nu vom mai fi printre străini?

Zilele astea îmi îndrept gândurile către toți străinii din viața mea. Străinii care m-au ajutat să-mi cresc copilul, să-mi îndrept pașii, să îmi recapăt uneori sănătatea, care mi-au însoțit zi de zi anii de muncă. Străinii care nu vin cu flori, dar vin cu soluții, străinii care nu mă știu de când eram uite-atâtica, dar cărora nu le trebuie asta ca să se implice. Am amintiri cu toți străinii ăștia. Pe unii îi văd aproape zilnic, pe alții nu i-am mai văzut de ani de zile. Pe unii nu i-am văzut chiar deloc. Cu unii vorbesc la telefon, cu alții pe internet. Cu alții mă văd la o cafea, alții îmi intră în casă. Dar viața mea, aici, printre străini, e mult mai bună datorită lor.