Groaza

De cele mai multe ori ești învățat cum să ții piept groazei. Cum să nu te lași cuprins de ea, cum să fii tare, să fii dârz, să fii rațional și curajos până-n măduva oaselor.

Mă întreb deseori însă de ce nu îi dăm și ascultare uneori. La urma urmelor, groaza este rezultatul deciziei creierului nostru de a ne spune că a adunat și a procesat toate experiențele trecute, și prin prisma acestora plus a brumei de rațiune și a bazei instinctuale, a tras concluzia ca e cazul să spălați urgent putina.

Firește, deseori temerile sunt nefondate. Sau fondate prin prisma instinctelor, dar nefondate în prezentul actual. Când avea un an, copilul meu s-a îngrozit de un om îmbrăcat în tigru, o mascotă. Fără să fi văzut vreodată un tigru, a înghețat și l-am simțit cum tremură din tot trupul. Îi înghețaseră buzele și avea o privire sticloasă, fixă. Nu era absolut deloc cazul de ridiculizat - mascotă nemascotă, ceva din sutele de mii de ani de contorsionare a minunatei noastre spirale ADN îi spusese lui fiu-meu că măgăoaia vărgată îl va ucide, așa că l-am luat urgent de acolo și abia acasă am început să-l familiarizez treptat cu imaginile - dar și cu ideea de oameni costumați în chestii.

Când aveam vreo nouă ani m-am dus pe peronul gării, să iau nu știu ce. Mă bâțâiam pe acolo, m-a întrebat un om ce caut - nici acum nu știu ce i-am răspuns - și m-a prins de mână, trăgându-mă, docilă și neștiutoare, spre niște vagoane de marfă între linii. Eram complet neștiutoare și sexul era o noțiune vagă, rezervată adulților. Nu copiilor de nouă ani, prin vagoane de marfă. Ceva din tensiunea mâinii lui, privirea suspicioasă aruncată în treacăt de un nu-e-treaba-mea și încă ceva, ceva indescriptibil, s-au contopit într-o groază care mi-a umplut sufletul de plumb și moarte. Mi-am smucit mâna mică și transpirată din pumnul lui și am fugit acasă cât m-au ținut picioarele. Abia adultă fiind, mi-am amintit întâmplarea și am știut de ce mă temusem.

În primăvara anului trecut, Alexandru a făcut pneumonie și a fost internat în spital. Am plecat cu oarecare scandal, înainte de termenul de externare propus. Mă copleșise iarăși groaza. Nu doar instinctivă - era destul de înspăimântător ce vedeai oricum, femeia de serviciu zoind un culoar și șase saloane cu același teu scârbos, toaletele îngrozitoare, mânuțele copiilor atingând tot, tot, tot, bandajele murdare la doar câteva minute de la schimbat, mânuța ciuruită de branulă, neoanele aprinzându-se din trei în trei ore, pură nesimțire, din moment ce fiecare avea și lampă de veghe dar de ce să nu-i sculăm pe toți, una din asistente închizând cu ură in fața lui Alex un căcat de paravan după care erau ea, o fetiță și câteva foi de desenat "aici e numai pentru copii peste 6 ani", atitudini de Tănase Scatiu. Și salonul vecin, unde anunțase cineva casually, în ziua 1, că e un caz de rotavirus.

În a doua zi erau două cazuri.
A doua zi pe seară, trei.
Când am plecat, erau șase.
Și femeia fleoșcăind cu același teu dintr-un salon în altul.
Am stat doar zece zile.

Mă cuprinsese o groază fără margini, înainte să aflu și de rotavirus. Îmi era absolut groază de tot, de tot ce atingeam, de tot și toate, o groază de animal, fără motiv, fără rațiune. Trebuia să ies de-acolo cu copilul. Și să nu mai revin. Nu știam de unde fobia asta, eu care sunt orice numai medicinofobă nu. Nu avusesem deloc asemenea porniri când născusem - tot în spital, tot de stat.
Dar așa simțisem. Așa mă îngrozisem. Asta îmi șopteau toate oasele, toate celulele, toate firele de păr.

La peste un an după, am aflat de o conspirație ale cărei detalii, dacă ne-ar fi fost oferite într-un film, ar fi fost considerate ridicole, hiperbolice, metaforice, umflate. Am aflat că sute de oameni diluează, cumpără și folosesc cu bună știință dezinfectanți care sunt meniți să minimizeze infecțiile cu bacterii cărora nu le mai face față nimic. De la optimiste procente de 10%, am aflat de 90% rată de infecție. Moartea și iadul s-au rostogolit spre noi, ca stoarse dintr-un teu jegos. Multe uimiri și constatări fataliste și-au găsit răspunsul, mai groaznic decât orice blestem sau glumă. Multe mirări despre mulți care intră pe picioare și ies cu picioarele-n față. Despre pameni care au supraviețuit decenii întregi la zeci de încercări, boli, simptome, operații dar nu și după două săptămâni de spitalizare într-un spital de stat românesc.

Dintr-o dată clasicul "ce să-i faci, așa-i la noi" s-a diluat de mii de ori. Nu-l mai puteai rosti, îți curgea printre dinți, ca o vomă. Și dintr-o dată, ne-a cuprins groaza.
Și tot dintr-o dată, ne-am dat seama că până și în brațele ei suntem mai teferi.