Ei doi

S-au intalnit prima data cand unul abia avea cateva zile si era pazit de o ma-sa foarte, foarte geloasa si tematoare, ca orice ma-sa cu instincte sanatoase. Paranteza: nu mai luati nou nascutii din bratele mamelor, din penele clostilor, din blana pisicilor si dintre labele catelelor decat daca musai vi-i ofera acestea. In primele momente din viata de mama am fost sufocata de o foame si de o manie imense. Foame de copil, trebuia sa-l tin, trebuia sa-l am, sa-l pazesc. Si manie impotriva tuturor care parca vroiau sa mi-l manance. Da, e instinct si da, e exagerat. Dar e o exagerare sanatoasa, provenita dintr-un instinct bun.
Cum spuneam, l-am lasat pe el uman sa fie adulmecat de un foarte curios el canin. El cel mare stia el ce stia. Acelasi instinct care-mi ridica mie maraituri isterice in gat ii spunea lui sa umble ca pe ace si sa nu iasa in calea nebunei care tocmai a nascut. Si mai presus de toate, sa demonstreze ca nu are de gand sa faca vreun rau lui el cel mic.
Demonstratiile n-au incetat sa apara si au fost intepretate gresit, majoritatea. Am facut atacuri de apoplexie cand se rostogolea pe langa el cel mic. Am urlat ca o descreierata cand l-am gasit cocotat in patutul lui, adulmecand fiecare micron de miros si incercand sa absoarba pe el parfumul micimii. Am pus bariere sub forma de valize si am interzis contactul fizic prea amanuntit. Mi-a trecut. In vreo 3-4 luni am iesit in sfarsit din faza de closca. Am lasat garda jos si am lasat si oameni si caini sa-mi vada pretiosul ou de carne si lapte pe care-l ascundeam cu atata grija.

Apoi cel mic a capatat miscari ezitante, caraghioase si s-a indreptat hotarat dar infinit de instabil catre el cel mare, care il examina precaut, cu un ochi la mine, gata sa se retraga in caz de vreo noua isterie. Apoi maini mici si apucacioase au gasit urechi frematatoare, coada in permanenta miscare si nas umed. Jucarii noi si minunate. Apoi mi-au picat pe rand toate fobiile. Apoi am avut doi ei in patru labe, unul agil si discret, altul impiedicat si sonor, patruland prin casa.

Apoi el cel mic a devenit un foarte ezitant biped. Si lipaitul s-a incetinit putin, insa manutele au ramas la fel de dornice de apucat. Cam in aceeasi perioada am constatat ca au numele cam prea la fel, deci am schimbat numele celui canin in Domnul Caine. Domnul Caine si-a oferit trupul drept sofa si nasul drept jucarie. Domnul Caine a uitat des ca are coada si asta s-a lasat cu lacrimi si confuzie. Domnul Caine a ajuns calarit cu chiote de Timur Lenk in plina invazie, suportate cu un stoicism care ma facea sa-l compatimesc. Ba chiar am inceput sa incerc sa-l despart de el cel mic, sa-l menajez de atatea smotoceli si bombardamente acustice.

Dar Domnul Caine a revenit de cate ori se putea. Si-a cuibarit capatana mare, de caine robust si frumos, pe perna pe care se odihnea un cap mic acoperit cu puf. A adulmecat fiecare hainuta si a vegheat cu ochi blanzi pasi impleticiti si eforturi incapatanate.

Apoi cel mic a inceput sa manance si altceva decat laptele ma-sii. Ce perioada minunata si cata veselie! Ma-sii ii intrase in cap sa il lase sa manance singur, cu manutele lui. Deci Domnul Caine s-a bucurat de o perioada in care a plouat la propriu cu mancare in capul sau. Iar ma-sa s-a consolat cu gandul ca parca e mai usor de sters pe jos cand ai caine care prinde din zbor orice. Apoi cel mic a insistat sa ii ofere el din mana, nestiind insa sa deschida pumnul si ma-sa a murit si-a inviat si a tremurat si s-a crizat si a racnit si a declarat si multe tampenii a mai spus, vazand colti care pot sfarama un femur ca pe-o surcica la milimetri de degete minuscule si pumnisori cat o mandarina intrand si iesind nevatamate din carnivore cavitati bucale.
Ma-sa a fost fraiera si s-a speriat degeaba. Cu finetea unui chirurg si rabdarea unui inger, Domnul Caine a reusit sa capete micronul de cartof dulce sau aschia de carne ascunse printre degete. Iar cel mic a invatat intr-un final sa ofere hrana.




Acum Domnul Caine are 12 ani, proaspat impliniti. Ii multumesc pentru fiecare ora din ei, daruita noua. Exista si regrete, dar doar pentru nestiinta sau comoditatea noastra, fara de care viata sa poate ar fi fost mai buna uneori. El cel mic are doi ani. Inspiratia pentru postarea asta mi-a venit din ora trecuta, in care i-am admirat cuibariti unul langa altul, buni prieteni. El cel mic incerca sa-l convinga pe el cel mare sa manance ceva necomestibil. El cel mare refuza cu o strambatura caraghioasa, care-l facea pe el cel mic sa se prapadeasca de ras. Si atunci el cel mare repeta strambatura chiar si fara motiv. Si asta mic statea sprijinit de asta mare. Si asta mare il privea cu ochii lui batrani si buni.  Si se simteau bine amandoi, aproape ca-i vedeai inconjurati de o aura calda de "hygge" danez, sporovaind cel mic, ascultand cel mare, manute in blana, stare de bine, stare de casa, de familie, de mi-e bine cu tine, de te iubesc. Si tot ce indraznesc sa sper e ca vom mai avea asemenea veri, asemenea ierni, asemenea rasete. Nu stiu daca cel mare va trai pana la varsta la care cel mic si-l va putea reaminti peste ani. Dar acum, in momentul asta, ei doi sunt impreuna. Si le e tare bine.