Esarfa

Am aflat cu destula reticenta ca nu exista Mos Craciun. S-au chinuit ambii mei verisori sa ma convinga vreo trei ierni la rand, cu argumente cat se poate de valide. Cum ar fi ca Mos Craciun are verigheta lui tata. Nimic nu-mi putea stramuta insa credinta absoluta in parintii mei. De ce sa minta? De fapt asta a fost si singura dezamagire uimita; ca m-au mintit. Prezenta fantomatica a mosului cu barba de vata nu mi-a lipsit deloc insa. Din anul urmator, am aflat ca si eu pot fi Mos Craciun. Am acceptat de fapt cu mare bucurie asta, faptul ca noi ne facem cadouri intre noi si ca trebuie tinute secret pana in ziua de sarbatoare.
Asa ca urmatorul an m-am pus pe strans. Fise, monede, hartii. Tata imi mai scapa sporadic cate un ban intrebandu-ma totusi din cand in cand, distrat, ce-am facut cu ei. Raportam constiincios cate creioane si cata inghetata am cumparat. Nu stiu cum si de ce, minciuna a venit firesc.
 "Ce ti-ai luat de banii aia?"
"Creioane si bomboane" am raspuns eu fara sa clipesc macar, fara ca respiratia sa mi se incovoaie sub apasarea minciunii. Ca o veritabila fiica a Evei, am suras tainic si am strans in continuare ban cu ban.
Nu reusesc sa imi aduc aminte de ce tatei nu i-am luat nimic. Sau poate i-am luat dar chiar nu reusesc sa imi amintesc. Tin minte insa esarfa. O pandeam in vitrina consignatiei. In aproape fiecare zi din decembrie treceam cu rasuflarea taiata de alergat pe acolo. Mi-era groaza sa nu se fi vandut. Am trezit si suspiciunile vanzatoarei care m-a amenintat cu o groaznica urecheala daca am cumva de gand sa-i sparg vreun geam - habar nu am de ce ai crede ca o fetita cat un dop ar avea asemenea porniri dar ok.
Acum daca ma gandesc bine, era o chinezarie ieftina si banala. Alba cu negru. Necunoscand nimic despre textile, imi inchipuiam ca e matase. Asa citisem eu ca e matasea, asa mi-o imaginam. Orice e diafan si moale si alunecos matase trebuie sa fie.
In dimineata de ajun aveam deja o prada nesperat de bogata; fusesem la colindat. Am depus pe tejgheaua de sticla un pumn de monede de toate marimile si am intins cu mandrie de Napoleon un deget mic si ferm catre esarfa. Vanzatoarea mi-a suras si m-a intrebat daca-i pentru mine. Am declarat "pentru mamica mea!" si a propus, induiosata dar inca tepoasa, sa mi-o impacheteze. "Doar nu vrei s-o duci in dinti?"
Nu stiu de ce m-a speriat asta, atat pandisem bucata moale de material si acum un obstacol se itise in calea mea, o amanare, ce era cu impachetatul asta, nu. Asa ca am refuzat si mi-am insfacat esarfa din fuga. Am intrebat cu groaza gatuita "sunt de ajuns?" si mi s-a raspuns ca da, sunt de ajuns. Nici pana in ziua de azi n-o sa stiu daca erau prea multi sau prea putini bani.
Am fugit acasa cu esarfa unde am regretat prompt refuzul meu. Trebuia sa o las sa o impacheteze. Indemanarea mea e in continuare inexistenta, abilitatile mele motrice sunt mai joase decat ale unei foci cu proteza. A luat niste hartie galbena si m-am pus pe mosmodit. Intr-un final am izbandit. Esarfa era mumifiata intr-un somoiog galbui de hartie, cu un fel de snur rosu obtinut din mutilarea unui martisor supradimensionat. Cadoul era gata.
Nu stiam unde sa-l ascund. Unde ascunzi ceva in imparatia Celei Care Stie Tot? Sertarele erau ale ei, paturile erau curatate de ea, saltelele intoarse si scuturate. M-a salvat tot tata. Mi-am amintit cum imi povestise, ca sa ma incurajeze cand ma tanguiam de la o iritatie groaznica, povestea micului spartan care a ascuns un pui de vulpe sub haine. Si care pui de vulpe i-a devorat maruntaiele dar el, darz, n-a spus un cuvant. Paranteza: tata, wtf?
Cum esarfa nu parea sa aiba intentii carnivore, am decis sa aplic tactica micului spartan. Si uite asa am dormit cu un plic intepacios de hartie pe burta.
A doua zi m-am trezit cu ochii carpiti de somn si am alergat in bucatarie. Intre nori de fum albastrui si cu ochii pierduti in oglinda, mama isi amesteca regretele intr-o ceasca de cafea.
"Ce-ai patit?"
M-am precipitat; habar nu aveam cum sa il dau. Pana la urma l-am scos si l-am intins cu amandoua mainile. Cadoul, cadoul meu pentru ea. Si mi s-a strans inima mica mica, pulsand atenta ca urechile unui pui de vulpe.
Pachetul arata catastrofal. Se rupsese hartia si cand l-a desfacut, esarfa s-a scurs lesinat ca o zdreanta alba tarcata. Am cascat ochii intr-o disperare muta. "Dar nu asa era cand am luat-o" as fi vrut sa spun, "era asa de matasoasa si frumoasa, era atat de ...atat de ca tine"
Mama a preluat plina de tact esarfa si si-a trecut-o in jurul gatului. Apoi degetele ei lungi, aceleasi degete pricepuse care facusera sute de creme de zahar ars, metri de dantela, sute de felicitari pictate, au prins capetele zdrentei intr-o funda perfecta, intr-un nod elegant si bufant. Si mi-a suras cald si cu aceeasi usurinta a Evei mi-a spus, rispindu-mi toate temerile:
"E minunata, Ina. Multumesc."

Si ala a fost cel mai frumos Craciun al meu.