Despre castiguri si pierderi

Prima data am castigat un set de decoratiuni pentru camera copilului. Le-am tot rasucit de pe o parte pe alta, minunandu-ma de ce mari si faine erau. Si apoi am regretat amar statutul meu precar de chiriasa, plus faptul ca deja eram pe picior de mutare.
Odata ajunsi in noua locuinta am constatat ca proprietara e o octogenara tipicara si usor senila si am amanat lipitul de stickere pentru cand om avea barlogul nostru propriu. Insa cateva luni mai tarziu, prada unui impuls de moment, am scos colile si am inceput sa umplu peretii camerei de elefanti, tigri, liane, testoase, flori si girafe.
A meritat? 100%
O sa faca baba infarct daca intra in camera asta?
110%, mai ales ca as putea bate pariu ca a uitat ca avem si caine, desi stam aici de prin iarna.

Acu m-am trezit ca am castigat o pereche de jeans. Foarte fain. Trebuie sa recunosc ca aici competitia a fost mai slabuta. Sau ma rog, invers, nu stiu....jeansii erau numarul 36 si in afara de mine s-au mai gasit doar 4 silfide care sa se inscrie pentru ei. Deci am avut 1/5 sanse.

O mica parte din mine, meschina si mercantila, imi sopteste sa incep sa bantui blogurile si sa ma inscriu la tot ce prind. Un jeans de ici, un mutunache de dincoace.
Din fericire e sugrumata prompt de o MARE parte din mine care se rusineaza de asemenea porniri si baga pumnul in gura unei lacomii in faza incipienta. Chiar citeam blogurile cu pricina - unul e din categoria de toate despre toti, inclinat catre parenting totusi, celalalt e "ce pot face doua maini dibace. Ma rog, ale ei, ca ale mele sunt stangi si de lemn, daca e sa te iei dupa ce iese din ele.
Nu ma vad bagandu-ma in seama sau imbulzindu-ma pe bloguri pe care nu le citesc. Habar n-am. Mi se pare urat. Si asa ma simt cu musca pe caciula pentru astea doua chestii castigate.

 una din marile mele temeri e sa nu fiu pomanagita sau atarnache. Cred ca e o reactie viscerala, dezacord voit si total cu atitudinea lui taica-meu, plescar si milog, care m-a impins in diverse situatii groaznic de jenante pe parcursul vietii petrecute cu el.

Un exemplu: intotdeauna am evitat sa vorbesc despre boala maica-mii sau in fine, despre situatia de acasa. Cu atat mai putin pentru a obtine favoruri sau mila. Mila m-a ingrozit intotdeauna; o simteam plutind ca o peltea imponderabila pe deasupra mea, in privirile celor care stiau ce se petrece. In special in ochii parintilor prietenilor / colegilor. Spre exasperarea mea, am aflat ca uneori ma mai dadeau si exemplu "uite, saraca, vai de capul ei si citeste, vorbeste frumos, se duce la olimpiade....". Prima data cand am auzit asta mi-a venit sa vars si sa plang simultan.

Tata in schimb, fix pe dos. Indemnurile sale incepeau cu"asculta la mine, Ina, te invat de bine, sunt umblat prin lume" si se terminau cu mine livida si incruntata si el explodand "nimic n-o sa iasa de capul tau!"
Indiferent daca aveam sanse sau nu, daca era admitere la liceu, olimpiada sau o simpla foaie de analize medicale, tata ma indemna sa exploatez situatia de acasa in cel mai slugarnic mod posibil.
"Zici asa, prima data zici sarumana (nu am mai zis de atunci in viata mea) dom'director si continui: sunt o fata sarmana, mamica mea e bolnava, taticul meu (nici mamica / taticu nu le-am zis vreodata ) e profesor, cadru in invatamant, am o situatie foarte grea, va rog daca puteti tine cont de ea?"

Nu pot cuantifica in cuvinte scrise cantitatea de scarba fizica resimtita doar la idee in sine. Ideea de a ma umili, ideea de a umbla cu bucile in sus si nasul in pamant, ideea de a desface brusc nodul de tacere si umbra pe care il purtam in mine, doar pentru un cacat de loc in fata la o coada sau o posibila emotionare a mai stiu eu cui dom'inspector.

Dupa ce a murit mama, textul s-a schimbat un pic, pe alocuri. "sunt o biata fata orfana, mamica a murit, taticul e profesor". Am refuzat cu aceeasi scarba, am fost expediata cu aceeasi exasperare sincera "o sa ajungi sa pasti  magarii la mamai-ta in Oltenia. Nu asa se reuseste in viata!"

Cu timpul am conchis ca taica-meu e vag scrantit sau oricum, de pe alta lume. Pentru ca timpul trecea, eu crescusem, intrasem pe rand la liceu, facultate, munca, job dupa job fara sa aplic vreodata formula magica cu fetita orfana si fara sa zic vreodata sarumana. Cu toate astea, reusitele au fost mereu considerate noroc chior, nemeritat si temporar, desi traiesc pe picioarele mele de mai bine de 12 ani.

Ultima data cand a revenit sfatul asta m-a bufnit rasul. Ii povesteam lui taica-meu ca am de gand sa imi fac mutatie in Bucuresti daca reusesc. Si evident a psalmodiat cu tonul plangacios de odinioara:
"Zici asa, sarumana doamna proprietara. Sunt si eu o fata orfana.....ce razi?"
"rad pentru ca am treij de ani si la varsta asta serios ca nu mai conteaza daca esti orfan sau nu. In inca 15 ani o sa fim orfani cam toti."
"Hm. Atunci zi asa. Sunt si eu o fata sarmana...."
"Dar nu-s sarmana! nici n-am fost vreodata!"
"Ina, asculta-ma pe mine ca-s umblat prin lume....."


Nu mi-am facut mutatie inca, apropos. Insa revenind la ideea de baza. Ma bucur cand castig chestii. Doar ca sper ca le merit, pana si cand sunt niste nimicuri intr-o tragere la sorti.