Prețioasa mea normalitate

Voi vă dați vreodată seama cât de prețioasă vă este propria normalitate?
În toată goana asta stupidă după ștampile și titulaturi și afecțiuni mai mult sau mai puțin reale care să vă deosebească, pe voi sau pe copiii voștri, în alergatul ăsta obsesiv după bomboana de pe colivă, după moțul din frunte, după niște ipotetice 15 puncte în plus de IQ, sau dacă nu merge cu testul normal de IQ e okay, inventam alte teste cu Q până nimerim unul la care prindem scor mai mare, după un mult râvnit talent-mai-talent-decât-talentul-altora?

În tot galopatul ăsta după confirmări și reconfirmări că sunteți cu toții unici și altfel, aveți idee cât de norocoși suntem toți să fim pur și simplu normali?
Și toată lumea e gifted, toată lumea e altfel, toată lumea are câte o sensibilitate nemaivăzută și nemaipomenită, toată lumea are vreo caracteristică musai ieșită din comun, blazon ridicol al propriei infatuări. Mai ales de când am copilul, toată lumea are copii cu nevoi ultra speciale, pentru care nimeni nu-i de-ajuns de bun și pentru care ar trebui reformate continente întregi.

Dar dacă ați avea copii cu nevoi speciale, care să se reflecte în calitatea scăzută a vieții acestora sau chiar în lipsa șansei de a și-o continua? Nu v-ați dori normalitatea asta?
Undeva pe lumea asta există sute de mii de părinți care își doresc să aibă un copil normal.
Undeva, pe lumea asta, un copil cu toate membrele și organele funcționale e altfel.  Undeva chiar există alergii reale și deficiențe mentale și fizice reale și chin și tristețe și în final, moarte.
Undeva, normalitatea e prețuită la adevărata ei valoare.

Toată lumea știe un medic, un vraci, un popă, un quiz pe net din 15 întrebări, un profesor, care le-a reconfirmat că odrasla e altfel, complet altfel decât restul și va ajunge în timp să fie și mai altfel, mult mai altfel, CEA MAI ALTFEL dintre toți cei altfel.

Am cel puțin trei cunoscuți care-mi înșiră simptome absolut banale (de răceală, de exemplu, sau de indigestie) cu emfaza cu care și-ar expune decorațiile un general ramolit. Pentru că nu-i răceală, nu. E o altceva, medicul i-a zis răceală , dar pe rețetă mi-a scris rinită nu știu ce, da. Mi-a zis că am o sensibilitate la viruși. Wow. Cât de impresionant.Și noi te pomenești că n-avem.

Mi se plângea recent o prietenă că o exasperează tinerii, cu gălăgia și egocentrismul lor aparent, cu superficialitatea afișată și cu spiritul de turmă caracteristic. O fi caracteristic, dar nu doar tinerilor, Ci tuturor celor slabi. Tuturor celor care nu se acceptă pe sine încă, tuturor celor care n-au reușit să-și crească mintea în trup suficient pe cât să-și depășească limitele minuscule ale importanței propriei persoane. Și sper să nu dau în poptămășisme, dar niciodată nu poți să vezi cât ești de mare sau de mic, până nu începi să-i vezi și pe ceilalți. Ca egali ai tăi. Ca membri ai aceleiași normalități.

Și ah, cât o respingem. Cu câtă furie împingem pruncul, această extensie a sinelui. spre mai sus, mai altfel, tu trebuie să fii altfel, cu câtă anxietate ne scotocim de mici chițibușuri, ciudățenii, vagi îndemânări botezate prompt talent, cu câtă dezamăgire constatăm că le mai au și alții.

Mi se pare ridicol că pe de o parte promovăm în sus și în jos curente teoretice anti-competiție, dar pe de altă parte băgăm copiii în competiție încă de când se nasc. Al meu a avut atât la naștere. Al meu mănâncă singur. Al meu are nevoie de un setup cu totul și cu totul special. Spre deosebire de al tău.
Păi de ce mai citim cărțile, oameni buni? Nu mai bine le rupem foile și împachetăm în ele vreo gustărică altfel, pentru pruncul altfel?


Suntem câștigătorii nerecunoscători ai unei loterii, în care marele premiu e negat cu furie în loc să fie revendicat. Suntem normali. Avem copii normali. Unii mai deștepți, alții nu. Unii mai sensibili, alții nu. Dar îi avem, ne avem. Respiră singuri, au două mâini, două picioare, văd, ne văd în goana asta prostească după cireșe pe torturi de rahat.
E fenomenal de bine să fii normal. E un noroc incomensurabil să nu fii altfel.