Ne trebuie bani

Nu, nu acum. Nu de la voi. Nu pentru că n-am avea sau pentru ca am fi pățit ceva.
Ne trebuie așa, in general. Cum va trebuie vouă si oricui altcuiva.
Realitatea asta e deosebit de neplăcută de auzit, când ți-o repeta fii-tu de trei ani.

Se făcea ca era o dimineață cețoasă de toamnă, iar Mă-sa îl îmbrăca pe Ăla Micu, încă pe jumătate adormit, cu un ochi la ceas și unul la  el. Iar Ăla Micu nu se putea desprinde din căldura așternuturilor și scâncea, învălătucindu-se în plapuma:
- Vreau sa stau aici să mai dorm. Nu vreau la gheghiniță...
Iar Mă-sa, din ce în ce mai stresată de ceas, a scăpat din gură un cuvânt rareori folosit în regatul dumisale, antagonic chiar principiilor ei de viață:
- Păi trebuie...
- De ce?
La vârsta asta, o mamă răspunde (sau nu, dar preferabil ar fi să da) în medie la vreo 288 de întrebări pe zi, dintre care cel mai des pusă este "de ce"
- Pentru că eu și tata trebuie să mergem la birou, iar tu ai rămâne singur aici. N-ai avea cu cine să te mai joci, n-ar avea cine să-ți dea să mănânci sau cu care să discuți....încerc eu să dramatizez nițel solitudinea. Apoi îmi amintesc că pe mine m-au lăsat singură acasă de la doi ani și ceva, când eram prea răcită. Dar ce-i drept dădea taică-meu o fugă în fiecare pauză dintre ore. Ah well.
- De ce?
Știu că pare un tic verbal când te întreabă într-una de ce, dar reamintiți-vă că nu întreabă pur și simplu. Nu, adevărul e mult mai dureros - întreabă pentru că chiar vrea să știe de ce. Să purcedem, deci, în explicații.
- Păi pentru că trebuie să mergem la birou, eșuez eu.
- De ce tebuie?
- Pentru că...pff..păi..

Și în momentul ăla sinceritatea îmi iese pe gură ca un șuvoi de panglici.
- Pentru că ne trebuie bani. Iar eu bani obțin doar dacă traduc pe calculator și merg la birou. La birou stau tot la calculator și fac treabă, fac niște chestii. Și doar dacă le fac, primesc niște bani o dată pe lună. Și ăia ne trebuie,
- De ce?
Cum explici materialismul lumii unui gâgă de trei ani? Prin exemple concrete.
- Ne trebuie pentru că tot ce e în jur e de la un magazin și se cumpără cu bani. Casa asta nouă, dăm bani pe ea, hainele, bani, inclusiv (și aici dau o bâtă în baltă răsunătoare) camionul ăla pe care-l vrei de Moș Crăciun.
- Tebuie bani pentru camion?
- Da, răsuflu eu, simțindu-mă brusc ca o combinație de Scrooge și Hagi Tudose. Și ăla ... Cam toate lucrurile pe care vrei să le iei din magazin costă bani. Așa că noi mergem la serviciu ca să luăm bani ca să luăm chestii.

Să-i fi zis că, totuși, măcar la început mergeam și din plăcere? Poate ar fi o idee, dar nu chiar acum. Nu acum când încerc să explic de ce-l las într-o încăpere cu 20 de copii care bocesc după mamele lor, 9 ore pe zi.

De atunci nu mai avem discuția asta, despre de ce trebuie să mergem la grădiniță respectiv la birou, dar simt așa niște cuie-n inimă de nu știu ce să fac. Pentru că, de exemplu, se joacă de-a serviciul. Se joacă ce se joacă, e drăguț cu jucăria-copil, afectuos, apoi îi spune "La revedere! Ne trebuie o casă mai mare / un camion / o mașină de spălat, deci mă duc să iau bani de la serviciu. Ne vedem diseară! Avem nevoie de bani dacă mergem la magazin"
Băi și mi se rupe inima. Pe de altă parte, nu e nimic incorect în explicație. Doar cam trist.
Comic e că l-am urmărit să văd cum exact își imaginează serviciul, și e exact cum bănuiam:

- Bună ziua!
- Bună ziua!
- Am venit la serviciu. Am nevoie de bani pentru un camion de gunoi!
- Poftim!
- Mulțumesc!
- Cu plăcere, la revedere!
- La revedere!

Și s-a mai dus o zi de muncă de-a lui fiu-meu.

Sau când traduc acasă și mă întreabă  "lucrezi ca să-mi cumperi camionul de Crăciun?" și eu confirm, nu foarte mândră de sinceritatea mea de-atunci. Ce imagine o avea despre Moș Crăciun până la urmă? E drept că m-am ferit ca de foc să-i confirm clar ceva despre o măgăoaie care scoate din sac niște chestii și i le dă. Cu cumințenia, la noi e complet out of the picture condiția. Din punctul meu de vedere, al meu e cuminte tot timpul, și chiar dacă nu e, fuck it, îl concediem pe Moș Crăciunul vindicativ și angajăm altul mai cuminte (sic!).
Așa că am explicat că de Crăciun cumpărămmmmmmm cadouri. Inclusiv noi pentru bunici. Inclusiv unele pe care nu le putem cumpăra acum. Facem o listă (cu ocazia listei am constatat că știe să numere până la cincisprezece) și așteptăm Crăciunul. Dar vine și Moș Crăciun, da. e și el pe-acolo.

Iar mai nou, grație ideii mele de a fi sinceră, știe și că respectivele cadouri costă bani iar mă-sa și tac-su merg la birou pentru ele.
Nici nu știu dacă e bine sau e rău. Pe de o parte, clar e mai bine decât impresia pe care o aveam eu despre bani. Cumva aveam impresia că tata are toți banii din lume, dar că din răutate nu vrea să-mi ia orice. Seriously. Cam aici se rezuma înțelegerea mea. Iar tata era profesor. Avea orice numai toți banii din lume nu.

 Pe de altă parte, mă bucur că am lămurit cu Alex că banii, deși necesari pentru 99% din lucrurile din magazin sau din parc, mai nou (băi, cât detest vânzătorii de plastice din parcuri), sunt un obiect care poate fi
- finit: nu mai sunt !
- lăsat acasă: nu am luat cu noi!
- suficient sau insuficient: nu am cum să cumpăr X chestie, dar pot să cumpăr Y chestie.

Mda, oameni buni, deci cam asta e. Mi se întoarce ceva în suflet când îl aud pe ăsta mic jucându-se de-a serviciul pentru bani. Poate trebuia să nu pun din prima un semn de egal între ele.
Pe de altă parte, m-am gândit la variantele clasice. Moș Crăciunul clasic e mult mai unfair. Ba vine ba nu vine, poate vine poate nu vine, poate aduce poate nu, pune condiții și în unele variante nu aduce nimic. Plus, cum explic eu de ce ălora mai săraci le aduce doar chestii mici și nasoale? Întrebare pusă de fiica nașă-mii prin clasa 1.
Mă duc la serviciu pentru că TREBUIE și atât sună a sectă, a dogmă.
Te las la grădiniță că așa vreau eu e o minciună, plus, e cruntă.
De explicat trebuia să explic, oricum. De mințit încerc să nu mint prea des.
Că așa zic eu sau că asta-i viața sună a slogane de om prost.

Voi cum ați explicat de ce plecați la serviciu? De Moș Crăcilă nici nu mai întreb.