Muci si mucozitati

În general lumea când zice mă duc la medic, își imaginează un soi de organism colectiv, cum ar fi The Borg, ceva cu conduită și apucături generice și ușor de extrapolat, de la o bucată de lamedic la alta.
Nimic mai greșit. Unul nu-i ca altul. Unul n-are aceeași ștampilă, același mod de a-și ține stetoscopul, aceeași idee despre orice. Vă provoc să nimeriți doi medici care au aceeași părere despre o răceală. O rețetă identică alteia ar fi mai rară ca un trifoi cu patru foi, într-un câmp de bâjbâieli educate.

N-am avut ce căuta pe la ei, din fericire, până să am copilul. Care copil e bine merci, doar chinuit de ponoasele introducerii în colectivitate - un foarte frumos eufemism pentru "nu vreau / nu pot să mă las de serviciu și nici bonă n-am cum lua". Într-un an și jumătate, aproape doi, de stat la creșă, am avut minim 12 luni lanț de răceli de toate soiurile. Nimic complicat, dar vrând nevrând trebuia să ajungem la medic oricum. Pentru că Cerberul de la poarta creșei putea fi ostoit prin prezentarea unei fițuici cu parafă, pe care de obicei scrie ceva de genul "Apt de a-și amesteca mucii cu ai celorlalți. Hai mai lasă-l o zi două." Sau dacă e chiar de nașpa, scrie că i-a trecut, dacă a trecut. Iar prețioasa hârțoagă se cheamă aviz.

Și că veni vorba de muci, am descoperit cu surpriză că și dialogul cu medicul diferă enorm. Avem medici protocolari, medici neprotocolari, medici șifonabili, medici neșifonabili, medici afabili, medici posaci, medici glumeți,medici acri, medici sobri, medici complet zărghiți, medici panicoși, medici alwayz zen, etc etc. Și mă mai am și pe mine, care sun de obicei la Medsana  / Medicover și cer nu un medic ci ORICE medic e disponibil să-mi elibereze drăcia de fițuică în timp util, ca să ajung și eu anul ăsta fiscal pe la birou, totuși. Așa că am onoarea să cunosc toate tipologiile posibile. Dar admit că nu credeam că un singur cuvânt poate crea atâta rumoare.

Într-o dimineață, la creșă. Ora opt, coafura rezistă. Am întârziat deja. Copilul nu e complet răcit, dar e pe cale să. Fârnâie. Fost la medic, ăla ne-a dat avizul , cu eternul sfat de "dar să aveți grijă în general" , care pe mine una nu mă ajută cu nimic. E din aceeași categorie cu evitați stresul și vezi și tu ce faci. Gee, thanks, Mafaldo. Întind avizul.
- Vai, dar ce-a pățit? surâde micuța doctoriță de la creșă, o replică fidelă dar mult mai tânără a lui Vivienne Westwood - din fericire fără extravaganța vestimentară.
- Are muci, răspund eu sec.
- Poftim? înclină căpșorul incandescent micuța doamnă medic. Cum ați spus?
- Mmmuci, dau eu să repet.
- Dar nu așa se vorbește. Se spune secreții nazale, și cel mult, hai să zicem, îmi face ea concesia, aruncându-și o șuviță peste umăr, mucozități nazale. Pentru că pot fi și pulmonare, sau pe trahee, îmi explică ea plutind într-un nor de fum alb, fumul ăla care-mi iese mie pe nas când mă gândesc că mai am nițel și îmi leagă ăia la muncă calculatorul de gât.
- Are secreții nazale, bleștesc eu printre dinți. Nu tușește.Nu are temperatură.
- Scaun are?
- Are.
- Trebuie fluidificate secrețiile bine, și aspirate. Puteți să-l duceți.
Drept răzbunare , îi rezum lui bărbatu-meu varianta pentru vulg : "A zis să-i înmuiem mucii și să-i tragem cu aspiratorul. A întrebat cum se cacă, am zis că normal. Atât."

Mai trece-o lună, mai vine o viroză, iată-mă iarăși într-un cabinet, de data asta nu cel de la creșă. E ritualul ante-aviz. Tu surâzi încrezător în forțele naturii, declari că o să fie bine, ca să nu-l apuce pe ăsta ideea de a îți sugera să nu-l mai duci vreo 2 ani deloc în comunitate și între timp probabil să-l crească mă-sa, că a mea e deja 6 feet under. Și te rogi mental să nu scoată de la naftalină copilul o tuse din aia de să-i sară stetoscopul.
- Care-i problema? întreabă blând pediatrul.
Îmi dreg vocea și, cu lecția bine învățată, încep:
- Are niște mucozități transparente, în rest e bine, febră nu face, scaun are...
- Niște ce?
 - Aăăăă niște secreții nazale?
- De ce nu le ziceți muci? râde sincer amuzat medicul.
Pentru că am avut onoarea cu colega matale, mamzel Panseluța Mimozescu, de aia, gândesc eu, apoi mă uit la aviz și zic sfios.
- Am zis muci o dată și m-a corectat cineva.
- De ce să vă corecteze? Doar muci sunt. Ce atâta jargon? Muci! Muci! Muci! scandează el înveselit, iar eu mă întreb mental oare unde dracu o fi magnetul ăla pentru țăcăniți și cum m-aș putea descotrosi vreodată de el. Deci, ce are copilul? mă atacă el brusc, privindu-mă de peste rama ochelarilor.
- Muci?
- MUCI! AȘA! MUCI! Și am să vă dau ceva să-i treacă mucii!

Tot pe tema mucilor, mă încontrez mereu cu asistenta de la creșă. Poți face o pasiune pentru un grup de cuvinte sau un cuvânt, clar. Am o prietenă care repeta într-una când era mică libidinos, făfă măcar săștie ce înseamnă, dar îi plăcea cum sună. Până a trosnit-o taică-su, exasperat. Ei, plăcerea nevinovată a asistentei noastre, altminteri faină femeie, este să zică la orice muc care nu-i limpede ca Swarovskiul, secreții purulente. În primele 2-3 dăți m-a băgat în sperieți și m-am dus cu copilul pe sus la camera de gardă. Cam a patra oară am nimerit genul acela de medic, flegmatic, inofensiv dar scârbit de viață de dinainte să se fi născut parcă, acrit de toate, laconic și sictirit.
- Mi-au spus de la creșă că are secreții purulente și am venit să vă uitați...
- Ce are?
- Secreții purulente, silabisesc eu, apoi adaug repede disclaimer. Nu eu am zis. Doamna asistentă.
- Unde?
- La creșă.
- Nu, unde le are?
- În nas.
- Doamă, știți ce are în nas?
- ....? capitulez eu.
- Muci.

Să mori tu, întreb eu din ochi.

Să mor eu, încuviințează el tot din ochi, apoi mă lămurește că prețiozitatea hiperbolizantă de limbaj a doamnei asistente chiar nu-și avea locul. Erau muci toată ziua.
Si uite-asa, un cuvant ici e alt cuvant colo si unele din ele pot declanșa câte un discurs de să-ți sară mucii de la el.