3 ani si 2 oi moi

Alex a facut 3 ani pe 1 martie.

Cred ca ne incadram in "plan", more or less, cu toate. Daca ne prinde vreo cucoana prin parc, putem sa-i facem fata tirului de intrebari tampite. Merge la oala, mananca singur, vorbeste, stie cum il cheama si cati ani are. Uimitor dar cam atat se cere, dpdv social, de la un copil. Conform intrebarilor standard din parc. Fireste, indiferent de ce poate sau nu poate al tau, cucoana are o nepotica a carei minte cuprindea deja germana si engleza de la 2 ani, care deja se duce la balet si chiar e prin turneu, studiaza la Sorbona, doarme singura cam de prin luna a 5a de sarcina (a ma-sii) si mananca hectolitri de ciorbica si painica, atunci cand nu face origami si nu recita Luceafarul. Well, fuck'em. Pardon, sanatate amandurora voiam sa zic. Si succes la olimpiada de geometrie plana.

Legat insa de asteptarile noastre, mult mai modeste, cam tot ce speram sa ni se intample acum un an vizavi de copil, s-a intamplat, dar nu cum ne asteptam noi, fireste.

Dorinta unica - Vorbitul

Speranta:
"Vai, sper cand are 3 ani sa ne intelegem cu el, sa stim ce vrea, ce il doare, ce vrea sa manance, ce ar dori sa faca, sa putem si noi schimba o vorba, ca nu mai inteleg nimic din aaaa, oooo, amamama"

Realitatea:
Schimbam foarte multe vorbe, doar ca nu le schimbam cum credeam noi, adica o insiruire ritmico-logica de intrebare-raspuns, cauza-efect, problema-solutie. Nu, schimbul nostru de informatie are vivacitatea si aspectul unui joc de squash intre un orb si un roi de albine. DAR da, ne intelegem cumva, avem cu cine schimba o vorba, dupa cum zice soacra.

Stim ce vrea sa manance: Doi oi moi. Vesnic, daca s-ar putea. Da, e foarte maghiarofil in conjugari si acorduri. Le zapaceste in asa hal de ne contamineaza si pe noi, mai ales cand repeti si repeti si repeti si nu mai stii de ce repeti ca "ACUM fac doi oi...doua...oale moale...dou ou mou...stai dom'le 1 minut, sa fiarba apa!!"
Stim ce il doare: buba.
Nu stiu exact ce am avut in minte anul trecut d ex, cand am formulat asemenea speranta in viu grai. Poate am fost intr-atat de tampiti in cat sa ne asteptam ca la 3 ani sa ne spuna "stii, cred ca nu mi-a picat bine budinca de paste de la cresa, vremea asta ma irita si nu stiu cum sa imi scot chilotii din cur singur".

Doar ca nu stie. Stie "buba". Si evident la "buba" sarim prompt ca de pe jar pe alt jar. Chit ca stim amandoi ca uneori doar se alinta. Dar eu nu vad nimic rau in asta. Si nici voi, cu  putin efort si sinceritate fata de propriile persoane. Chiar n-ati avut nici o zi, dar nici o zi in care n-aveati de fapt nici pe dracu, dar ati aruncat totusi ochi tanguitori si tristi si moaca lunga si ton plangaret catre cei din jur, sef, consoarta, colega, coleg, spunandu-le pe cel mai mâțâit ton posibil  "vai, nu stiu, am asa o stare, ma doare intr-o parte parca si ma incearca si o durere de cap si am asa o oboseala in oase si nu stiu ce sa mai fac"? Si ati avut parte de binefacatoare priviri politicoase de compatimire si intrebari fals dar dulce ingrijorate si sfaturi din varful limbii despre vitamine si odihna. Va alintati, aia faceati. Si cei din jur va alintau. Si va era bine. Asa se alinta adultii cand sunt mari: isi paseaza unul altuia articole din Formula AS si linkuri de vraci de FB.

Faza cu doi oi moi nu ne da pace de ceva luni. Nu pluralul buclucas cat excesul de oua. Ar manca doar oua si lapte dulce. Am intrebat mai multa lume desteapta, cu stetoscop si parafa. Am primit opinii contradictorii, semn inca o data al faptului ca monoteismul, atat in sfera spirituala cat si in cea telurica, desi stupid, te fereste barim de angoase.
1. Si ce daca mananca oua, sunt ok, nu baga in seama bullshitul cu colesterolul, nu te ingrijora, zi merci ca nu mananca 2 barni pe zi in loc de doua oua. (medic de familie)
2. VAI! Ii nenorociti bila, colesterolul, alea alea, hua, maxim 2 pe saptamana se dau (medic pediatru)
3. Poate reduceti la 1 ou pe zi totusi, altfel mi se pare ok (alt medic pediatru)
4. De unde luati oua de tara? (medic cresa)

Oricum, ideea e ca mi se acrise sa-l vad mancand doar oua si lapte. Groaza ca il hranim prost, ca sta nemancat si degeaba, ca gatesc zilnic si am mancare in frigider inutil, ca refuza efectiv orice altceva fara macar sa puna gura sa vada macar ce gust o avea o cireasa, ficatul, o leguma, ORICE altceva. Ma apuca ganduri grele, la carente alimentare, la lipsa de vitamine, de proteine, etc, totul pe un fundal sustinut de  "nenorocim copilu' ".

Sun la cresa.
- Stiti, nu mananca.
- Cine, Alexandru?!
- Da, Alexandru. Acolo mananca?
- Tot!
- E, tot...
- Daca va zic!
- Mda.
- Va rog frumos, sa stiti ca nu ma supar daca aud ca nu mananca, ca acasa deloc nu vrea, deci inteleg, doar...
- Dar mananca tot, doamna!

Repet aceasta conversatie cam zilnic timp de jumatate de an, in viu grai si prin telefon. Primesc raspunsuri afirmative si energice care ma fac sa ma indoiesc de abilitatile mele in ale gatitului, si asa destul de subrede (stiu sa fac vreo 5 chestii mega beton si restul, dumnezeu cu mila). Totusi, copilul nu vrea sa manance nici chestii negatite acasa. Sun iar la cresa. O iau pe Alina deoparte, fata simpatica si cu lipici la copii.

- Mananca?
- Tot!
- Nici fructe nu vrea! Nici un amarat de mar!
- Vai, dar mananca mere, portocale, tot!
- Unde frate, explodez eu, permitandu-mi tonul neprotocolar dar disperat, ca acasa ma rog de el sa manance fug cu lingura dupa el.
- Cu ce?
- Lingura!
- Dupa Alexandru?
- Ca doar dupa cine!
- Alexandru al tau?! ma tutuieste (in sfarsit!) Alina, perplexa.
- Al meu, da!
- Alexandru mananca singur de un an jumate!
- CE??

Exasperata, imi strecor capul de om frustrat si nedormit pe usa intr-o zi si ma rog de Alina sa il pozeze la masa, sa vad si eu minunea cu ochiu meu. Asta dupa ce ma adaugase pe FB si observasem ca e posesoare de smartphone.  Alina se uita la mine un pic "te-ai ticnit de tot", dar promite ca da.
N-am asteptat nici rezultatele la admitere cu mai multa infrigurare ca pe alea doua poze primite mai pe seara. Ma uit la ele. Pocneste colecistu-n mine de nervi. Dar si inima de usurare. In poza, Alex infuleca dintr-o gamela de tabla, manuind cu dibacie (btw, eram sigura ca-i stangaci!) un linguroi anost. In gamela, un bors pe sfarsite.
Aha! deci de-astia-mi esti stimabile! ma inviorez, sun pe toata lumea , postez pozele pe FB sa vada si soacra ca da, CHIAR MANANCA la cresa (ma frecase la cap ca ma mint alea si ca nu , nu mananca, si ea de aia ii da negresa si acadele si caramele cand e pe la ea, ca na, cum sa stea cu burtica goala) si imi astern in minte planul de atac al redutei.

Vine reduta acasa si da comanda.
- Doi oi moi.
- N-avem.
Perplexitatea mutritei sale ma inmoaie complet si sunt pe cale sa ma duc sa iau ouale din frigider. Dar NU, rezist. Alex ataca pe flancul stang.
- 'apte?
- Nu mai e.

Si da-i si jale.
Ii expun variantele de meniu cu mutra politicoasa si imperturbabila a unui chelner de local anost. Avem
- tocanita
- iaurt
- branza cu smantana
- fructe
- carne
- o supa de cocos de tara, cu fidea,  in the making

La fiecare enumerare, Alexandru pare sa auda "smoala, zoaie, injuratura de mama, cozi de caine, antrax", pentru ca protesteaza din toate membrele plus o gura din ce in ce mai energica. Imi amintesc ca totusi nu degeaba m-a purtat protipendada blogosferica pe la atatea conferinte, incerc sa imi amintesc ce am invatat din ele si scot din putul gandirii vreo doua linguri de terci. Iau copilul in brate si turui cat  pot de convingator ca il inteleg ca e trist, ca nu mai sunt oua si lapte deocamdata, dar ca vor mai fi, dar poate doreste sa incerce totusi aia aia si ailalta, ca eu sunt aici pentru el si il iubesc si ...imi inghit restul de discurs deloc AP, "si as vrea eu sa vad cum chiar mori tu de foame cu 5 feluri de mancare sub nas".

Inca vreo ora doua, Alex cere "apte...apte..." cu ecoul stins al unui beduin uscat de sete in desert. Ofer la schimb apa, ceai, suc de portocale. Accepta "apa" cu resemnarea unui profet batut cu pietre. Restul de optiuni raman neatinse.

Pe seara e gata supa mea si foamea lui Alexandru. As dori sa zic ca n-am triumfat, dar am triumfat, fratica. In exterior zambeam bland si ma uitam la el cum haleste supa. In interior jucam țonțoroiul pe-un morman de coji de oua.  Intre timp a redescoperit piureul de cartofi, ficateii cu sos. Iar azi a mancat "macarale cu branza". Tot e bine.

In rest, Alexandru e bine. Pacatoseniile de viroze ne capseaza continuu, ni s-a acrit de ele tuturor, dar in rest suntem bine. E vesel, sociabil, tandru, jucaus, intelegator, protector. Pentru cei care nu inteleg cum poate fi protectoare o fiinta de nici 100 cm, ma refer la gesturi mici care ne inmoaie si ne indragostesc iar si iar de el, zilnic. Cum ar fi ca desi detesta sa fie invelit si se trezeste din cel mai adanc somn sa arunce de pe el plapuma sau patura, ma inveleste pe mine. Sau ma piaptana, smulgandu-mi jumatate de par. Sau ma ia in brate la somn. Sau ma hraneste, cu o seriozitate comica.

Am dansat alaltaieri de-am rupt covorul nu alta. Am jucat si ceva fotbal. Ne ajuta faptul ca avem cam acelasi nivel de abilitate motrica. Asteptam (la plural, da) vremea mai buna. Sa iesim impreuna prin cartier, sa mai vedem si noi pe careva la ochi si pe afara, nu doar pe la unul si altul prin casa, sa mai culegem o frunza, o floare, sa mai zarim parcul. Hai cu primavara!