Myosotis

Discutam azi cu tata in dormitor, despre care si cum sa dormim, in ce camere, niste fleacuri din astea, si dintr-o data mi s-a aruncat de gat si m-a strans in brate. nu tin minte sa mai fi facut asta.
Si m-a strans in brate cu ochii plini de lacrimi, si cumva l-am iertat , sau mai bine zis am realizat ca l-am iertat de ani de zile si poate m-a iertat demult pentru toate relele petrecute intre noi.

Si m-a cuprins o mila si o durere infinita, pentru ca tatal meu devenise, se topise intr-o secunda si devenise mic si speriat, si am simtit ca mi se arunca de gat intr-o spaima deznadajduita, am simtit atatea regrete, atata dragoste nespusa, atata teama, atata dor in imbratisarea aceea stangace si rapida. L-am strans in brate si intr-o secunda am simtit cum mi se rasuceste inima de tristete si neputinta.
Iar apoi ne-am desprins, stangaci si cu ochii umezi si am continuat sa discutam ca doi prosti despre cine unde doarme si in ce pat.

Nu pot sa-l ajut, n-am cu ce sa-l ajut. Pot doar sa raman cat mai ostentativ si sforaitor de optimista in fata lui, si sa plang pe la colturi. Si sa sper. Inca mai putem spera.

Astazi am vorbit mult, indelung, mi-a povestit despre el, despre bunicile mele, despre familia noastra, despre mine, despre el, despre elevi, despre copii, despre multe. Si mi-a povestit frumos si cu haz, ca doar de la el am invatat sa povestesc si eu.  Si l-am ascultat. Am si gatit impreuna, ne-am harait de la unele idei, deh, se intalnisera doi bucatari, unul mai breaz ca altul.

Si aproape ca am indraznit sa ne facem si planuri de viitor. Aproape am indraznit sa ne gandim la viitoare concedii si vacante. Cat de prostesc irosim timpul cand il avem asternut in fata.
Cu cata atentie dureroasa imi dramuiesc clipele acestea, petrecute cu tatal meu.