Pedepsiti prin Recompense

In seara asta, dupa ce scap probabil a little shaken but not stirred de la munca, ma imbrac frumos si ma duc la libraria Humanitas de langa Cismigiu, unde se lanseaza cartea lui Alfie Kohn, Pedepsiti prin recompense. Care va fi disponibila atat la Humanitas cat si online, in magazinul Totul Despre Mame.
Ce caut acolo?
Pai, am tradus-o. Si m-au invitat sa vin sa-mi dau nitel cu parerea despre ce voia sa zica autorul. Si despre ce vreau eu sa spun despre ce-a vrut autorul.
Am emotii? Desigur. Deci inainte sa ajung acolo si sa ma balbai expunandu-mi bruma de idei auditoriului, m-am gandit sa repet nitel aici cu voi, un auditoriu mai prietenos - nu stiu, asa am eu impresia, ca aici vorbesc cu voi si voi ma stiti de ceva vreme - ma rog, unii dintre voi - si am capatat poate o oarecare masura de indulgenta din partea voastra. Ca m-ati tot vazut de ceva ani balbaindu-ma si osciland intre o idee si alta.
Probabil cartea in sine ar fi mers mult mai lin - la tradus, daca perioada in care am tradus-o nu s-ar fi suprapus cu perioada in care:
- mi-am cautat, gasit, cumparat, mobilat apartament cu tot tambalaul aferent
- am trecut prin toate spaimele cand era sa nu imi pot inscrie copilul la gradinita
- am avut si niste proiecte infinit de lungi si incalcite la munca (cealalta munca, aia de 8 ore)
- am facut scoala de soferi, cu 0 barat talent natural catre asa ceva.

Lasand la o parte aceste cateva luni infiorator de pline si bulversante, cam ca sifonierul meu - adica multe lucruri, ingramadite alandala si mutate din stanga in dreapta, traducerea a fost un proiect minunat. In afara de Pedepsiti prin recompense, am mai tradus niste lucrari tehnice si ceva beletristica usurica, la care singurele obstacole erau sa aflu cum se numeste cutarica cordeluta de sub cutarica jupon al vreunei eroine pline de zulufi si oftaturi romantioase.

De fiecare data cand traduc o carte invat cel putin 50 de cuvinte sau concepte noi. La cartea lui Alfie, cred ca am sarit lejer de vreo 200, in ambele limbi. Nu stiu daca nu cumva acum imi dau cu firma in cap, declarand fatis lacune in vocabular, dar eu sunt deosebit de recunoscatoare ori de cate ori am prilejul sa invat si sa mi-l completez.

Am pornit la tradus foarte, foarte sceptica si cu setul meu de etichete si stampile minutios pregatite. Il categorisisem deja pe Kohn si ma asteptam la vreo 500 de pagini de utopie pura. Ma bucur sa recunosc ca m-am inselat.

Ma bucur mult ca am citit cartea asta, pagina cu pagina, rand cu rand, de vreo trei ori. Nu pot spune ca m-am trezit iluminata in vreun fel - si nu acesta pare a fi scopul ei. M-am bucurat sa vad ca indemnul principal desprins din ea e si esenta felului in care imi traiesc eu viata - anume semnul intrebarii. Alfie Kohn te indeamna sa te indoiesti, sa cugeti, sa existi. Sa iei toate dogmele pe care poate le consideri un fapt firesc si sa le rasucesti minutios (si daca nu stii cum, iti arata el, oh, ce-ti mai arata ... ) si sa contesti asa zise adevaruri absolute. Si prin asta m-a castigat, pentru ca rareori ma zburlesc mai suspicios decat atunci cand mi se ofera un asa-zis adevar absolut.
Nu cred ca este doar o carte pentru parinti. Nici doar pentru manageri, nici doar pentru angajati. Suntem cu totii afectati de ideile si mecanismele (artificiale) pe care Kohn le contesta, deci cartea ni se adreseaza tuturor, in proportii variabile. Nu ofera retete, nu are cinspe pasi simpli in care sa faci nu stiu ce.
Ce bine.

O parte care mi-a placut mult a fost critica teoriilor lui Skinner. E un capitol dens, si concluziile sale se regasesc pe tot cuprinsul cartii. Insa uite, daca e sa fi avut un "lighbulb moment", l-am avut atunci cand Kohn a subliniat absurdul ideii de a reduce umanitatea la o suita de reactii de tip stimul-raspuns, pe care le-a obtinut cineva in conditii de laborator, manipuland sobolani, porumbei, soareci complet lipsiti de puterea de a alege (sau mai bine zis, care oricum altceva nu aveau ce face). Ok, daca tii niste pasari si niste sobolani in niste cutii, privati de libertate, uneori si hrana, si daca-i tot recompensezi cu taraita, la un moment dat vor ciocani sau zgaria sau declansa mecanismele necesare. Iti vor raspunde.
Si asta sa fie esenta umana? De ce aceasta extrapolare, acest salt imens, aceasta reducere jignitoare a speciei noastre?

Mai exista si acea teorie conform careia omul este doar suma actiunilor sale, care actiuni sunt mereu dictate de factori externi. Prin urmare, concluzioneaza Skinner, nu exista ideea de sine sau libertate, nici dragoste. Nimeni nu e liber, nimeni nu exista in sensul acela in care ne auto-percepem.
Si chiar daca aceste teorii au inceput sa fie incet incet lasate in urma sau inlocuite in universitatile sau publicatiile de profil, consecintele acestei viziuni asupra fiintei umane ca o bula amorfa, propulsata mereu si mereu fie de recompensa fie de pedeapsa, se regasesc printre noi. La locul de munca, in sala de clasa, in familia noastra, in politicile sociale.
Sa fie asta natura umana? Doar la asta ne reducem, suntem sobolani flamanzi, captivi care apasa constiincios maneta? Refuz sa cred asta. Si cu asta recunosc ca m-a castigat Kohn.

Care Kohn merge insa mai departe, demontand meticulos teorii, cautand studii, expunand rezultate, contestand concluzii, oferindu-le pe ale sale. Probabil pana in anii in care a publicat aceasta carte a avut timp sa auda cam toate protestele si criticile posibile, pentru ca n-a omis niciuna la care ma puteam eu gandi.
Nu cred ca aceasta carte isi propune sa debaraseze pe cineva complet de uzul recompensei, a laudei. Cred ca incearca - si cu un minim de bunavointa din partea cititorului, reuseste - sa ofere o perspectiva umanista, sincera, corecta asupra acestor actiuni.

Poate sunt acum, la final de carte, de acord cu el, poate nu. Nu stiu daca am nimerit bine ce vrea sa zica autorul si in final de postare habar nu am ce am sa spun diseara, admit. Mai am cateva ore sa ma adun.
Doar ca am avut ocazia sa traduc o carte despre oameni, pentru oameni,  impregnata de respect si dragoste de semeni. Nu e o carte dogmatica, nu ofera raspunsuri ferme sau vreun decalog in tablite de piatra. Ofera in schimb intrebari bune, o logica impecabila si multe, multe semne de intrebare.

Iar semnele de intrebare, nu stiu daca ati observat, sunt ca niste becuri in intunericul mintii. Cu cat avem mai multe, cu atat intrezarim mai bine.