Timpuri noi, vremuri vechi

Fereasca dumnezeu sa am eu vreodata foarte multi bani pe mana, ca ma voi transforma intr-un anticariat viu.
Sunt teribil de legata afectiv de lucruri si locuinte vechi. De prin 1920-1940, asa. Stiu si de ce - am fost crescuta de o femeie nascuta in 1907, inconjurata de obiecte din epoca sa, povesti, romante, patefon, carti vechi, litografii, cutii de bijuterii matlasate, sute de resturi destramate, spalacite dar inca teribil de frumoase, ale unei vieti incarcate de o nostalgie si de un regret care m-au contagiat ireversibil, fara sa fi apucat sa le traiesc vreodata.

Sufar ca un caine cand zaresc o cladire veche imbracata in polistiren si spoita cu o lavabila stridenta. M-a durut sa vad dantela arhitecturii unei case din Bucuresti acoperita de trei bidinele si mult zel prost. Si mai mult sufar cand le vad facute pulbere sau cascandu-si agonia in gauri negre, daramaturi si tipete mute prin ferestre sparte. Ma doare. Imi amintesc uimirea neputincioasa cand am vizitat o alta capitala europeana si mi s-a explicat cum majoritatea caselor sunt de prin 1900, dar le-au reconsolidat. Nu stiu de ce nu-i posibil si la noi. Poate noi avem risc seismic mai mare, bani mai putini, oameni mai lacomi, spatiu mai mic, nevoie mai mare. Nu stiu.

Asta vara am vizitat o cunostinta intr-o casa de-un veac. Locuiau fericiti acolo si chiar se indreptasera spre alta, s-o cumpere. Se asigurasera ca are centura dubla in jurul salelor centenare si ca vreun cutremur n-o va arunca in genunchi cu tot cu ei. Mi s-a taiat respiratia de admiratie si dor de ceva ce stiam ca nu voi avea parte. N-am nici curajul si n-am nici banii gramada.
Nu de alta, dar din ce stiu, trebuie sa pui banii jos, nu merge cu credit la astea foarte vechi.

Am discutat si cu oameni care mi-au spus in fata ca visul meu e atat utopic cat si cumplit de incomod, si le accept argumentele. Anume ca intr-o casa veche e frig,e incomod, scartaie toate, pica toate, ba o tigla, ba o usa, ba nu stiu ce.Si ca ar costa o avere s-o renovezi macar pe dinauntru. Plus, toate minunile trecutului, oricata nostalgie duioasa le-as purta in suflet, sunt pana la urma destul de incomode, pur si simplu pentru ca in timp s-au inventat variante imbunatatite. Da, e minunata o soba de teracota, dar ceva mai practice sunt niste calorifere. Si da, daca inlocuiesc si parchet si soba si usa si lustra si tablou si perete si tot, s-a cam dus parfumul trecutului.

Nu voi locui vreodata intr-o astfel de locuinta. N-am atatia bani gramada, am simt practic si am si o familie pe care efectiv nu as putea s-o las prada micilor mele apucaturi excentrice. Da, daca as fi o cucoana cu 5 pisici si multi bani, ma jur ca mi-as lua casa veche.


Si mai rau de-atat, as carpaci si-as repara doar cat sa fie confortabil si igienic. N-as arunca fotoliile scofalcite, le-as retapita. Nu mi-as lua Ikea, oricat de dragi imi sunt, daca as putea restaura un mobilier. Si tot asa.

Si visul meu cu ochii deschisi se poticneste pe masura ce mi-l visez. Si presupunand ca nu mi-ar cadea visul in cap la urmatorul cutremur, ce-as face? Sa zicem ca as avea banii sa-mi strang minutios obiectele din vremea de care mi-e dor  sau mai bine zis pe cele aidoma lor, pe fiecare, farfurie cu farfurie,carte cu carte, tablou cu tablou , sa presupunem ca as reusi sa recreez trecutul, intr-un hatis fragil de ciucuri si carpe si foi ingalbenite si portelanuri ciobite. Si ce-as face atunci? Ce-as face singura, valsand natang de una singura printre carpele si regretele mele? Ar invia cineva? As vedea mainile care-mi lipsesc incalzindu-se in jurul cestilor acelea de cafea, as auzi tusea usoara si pasii delicati pe acele holuri, as avea inapoi ce n-am apucat sa am prea bine?
Niciodata.

In practica din facultate am facut multe lucruri interesante. Printre altele, am vizitat in cateva randuri locuinta unei doamne. Locuia pe langa Cismigiu. Era minunata, o fosta actrita de opereta, cu o viata minunat deplina, frematatoare, fragila si vibranta ca si ea insasi. Adoram sa merg acolo. Ancheta ca ancheta, povestile si casa ma tineau lipita pe loc acolo.Si mirajul unei lumi cu mult mai grele dar nu stiu, in ochii mei cu mult mai frumoase. Lemnul greu al manerelor de fotoliu, in locul palului. Hartia veche, cu tiparnita slovelor apasata. Tablourile, mirosul de carti,de parfumuri uleioase si vechi, de praf, de odata, demult, am intalnit pe ministrul .... la avanpremiera piesei noastre. 

Anii, anii, toti acesti ani ma fascineaza. Ating o manusa veche si ma infior de gandul sutelor de ori in care a imbracat si dezbracat degete. Miile de pasi dintr-o locuinta veche. Zecile de mii de ganduri si rasete si memorii din viata unui om.Pierzand-se incet, destramandu-se incet, inchizandu-se incet in cochilia lor de taceri si uitari nestiute. Cumva, parca obiectele si casele vechi pastreaza in ele resturi si amprente din vieti dintotdeauna duse. Cumva, uneori reusesc sa ma amagesc ca as reusi sa ma intorc acolo doar din aceste resturi.