Sandvișul

Când traduc chestii cu vizibilitate publică, nu contează cât de potrivit mi se pare mie un termen sau cât de folosit este deja în vorbirea curentă, ci în primul rând dacă Academia consideră că există ori ba.

Așa că degeaba eu zic și pronunț și citesc prin meniuri sandwich, ca tot restul populației. Dacă odată demult s-a decis că dacii liberi și frumoși mâncau la pachețel sandviș, cu pluralul sandvișuri, apăi sandviș zic și eu.

Culmea e că în mintea mea, eu am două noțiuni diferite asociate cuvintelor.

Sandwichul e sandwich, ăsta cu panini sau chiflă sau baghetă, cu diverse cărnuri, cu salată atârnând din el, ceapă, roșii, etc. Sandwichul e Subway, să zicem.

Sandvișul în schimb e ăla pe care-l mâncai în CFR București Constanța, făcut de acasă. Ăla din parc. Ăla din pachețel. Definiția din DEX rezumă rigoarea sandvișului românesc: 

SÁNDVIȘ, sandvișuri, s. n. Felie de pâine (unsă cu unt) cu un aliment rece (șuncă, salam, brânză etc.) peste care se așază adesea a doua felie de pâine; tartină. [Var.: sándvici, sánviș s. n.] – Din fr., engl. sandwich.

A doua parte de sandwich era deseori nițel mai molcăită, de la împreunarea cu felia de mezel (alt cuvânt care mă duce înapoi cu decenii) sau telemeaua umedă. Și ambele felii erau franzelă din asta cu coajă lucioasă. 

Puteai avea parte de sandvișul mai sărac, cu parizer și margarină, care parcă-ți aluneca scuzându-se pe gât. Puteai uneori avea parte de sandvișul mătușii care știe să gătească, cu brânză frecată cu unt și friptură rece. Am prins unul singur. Nu de alta, dar eram doar în vizită la mătușa aia. N-am mai văzut-o de atunci.

Puteai avea și sandvișul făcut de tac-tu sau de alt nepriceput, un sandviș mătăhălos, cu multă pâine și strâmb potrivit. Era sandvișul de tren, pentru că nu se putea să pleci fără mâncare atâtea ore, sandvișul de „poate nu găsim cazare”. Sandvișul de cămin, tristă consolare după ce-ți dădeai banii pe alte prostii și pe mâncare nu.

Dar niciunul nu mi-a rămas mai viu în minte ca sandvișul Ioanei.

Ioana era colega mea și atât de diferită de mine, că nici n-aș ști de unde să încep cu diferențele. Ioana era frumoasă, dezinvoltă și primitoare. Eu eram un stârci plin de frustrări și temeri. Nici nu știu cum de ne-am adunat. Dar cel mai mult mă uluia familia Ioanei. Erau practic opusul nostru.

Ioana avea părinți foarte tineri, care glumeau mereu și vorbeau cu ea de la egal la egal. Ioana avea un frate mai mic, care-i era drag, și o cameră plină cu desene. Le plăceau animalele. Mama Ioanei purta fustă scurtă și a răspuns odată unui gardian care încercase să se ia de câinele ei „Vezi-ți de panseluțele dumitale”. Tatăl Ioanei râdea des. În fine. Opusul nostru.

Fiecare zi de școală era la fel. Plecam val-vârtej pentru că fie întârziam, fie nu dar deja era scandal în casă, deci mai bine să ajung mai devreme. De mâncat acasă nu prea apucam sau nu aveam ce, deci orele 11.00 mă prindeau cu mațele chiorăind. Bugetul meu foarte redus îmi oferea un covrig în pauza de masă sau, uneori, dacă se nimerea taică-meu să fie mai generos (sau să-i ciupesc eu de prin buzunar), un covrig și un suc. De fapt, cam ăsta era meniul zilnic pentru întreaga clasă. Ori nu mâncai nimic, ori îți luai covrigul de la chioșc. Sau dacă te aveai bine cu cineva, puteai alterna: azi iau eu, mâine iei tu.  

Mai puțin pentru Ioana. Ioana avea pachețel de acasă. Cred că eram pe undeva printr-a 6a când am aflat că există așa ceva. Când a zis „Eu nu mai ies, mi-au pus pachet” și a scos într-adevăr un pachețel care m-a uluit. Nu conținutul, ci ideea în sine. Ideea că există cineva care e atât de grijuliu încât îl învelește în șervețel și staniol, să nu se scurgă. Feliile de pâine egale. Al doilea șervețel, împăturit pentru șters. Și pâinea părea proaspătă. 

Era un sandviș ca toate sandvișurile, fix pe definiția din Dex, unul cu unt și brânză. Dar nu știu cum să zic, într-o lume abrutizantă, plină de violență și nepăsare, primeam uneori semnale că poate fi mai bine. Altora, e drept, dar poate și mie, poate și altora prin mine vreodată. Undeva acolo exista o lume în care părinții râdeau la glumele tale și-ți împachetau de acasă un sandviș. 

Așa că decenii după, când dintr-un stârci mic și speriat am ajuns un stârci mare și smucit, m-am apucat să fac și eu pachețele. 

Și adevăr vă spun vouă, pe cât de duioasă mi-o fi fost povestea până acum, pe atât de deadpan e epilogul ei. Căci fiu-meu cel hrănit și alintat se întorcea de cele mai multe ori cu ele neatinse, și cerea bani de covrigi. Pam-pam.

(Dar când / dacă trece mizeria asta vreodată, tot îi mai fac!)

Read More

Attendant le mâle

Am fost în weekend la țară. Socrul meu are un soi de refugiu de gura soacrei, să zic așa. O locuință la țară unde mai ține vreo 3 găini și 4 roșii, fix cât să-și găsească motiv să se ducă și să se întoarcă. Personal mi se pare o idee fantastică și benefică tuturor.

Uneori îl invadăm și noi prin refugiu și ne primește cu brațele deschise, că-i om blând și sociabil de altfel. Recent a dat buzna peste el și tata și nu oricum ci cu un portbagaj plin de rațe și găini.

Cadru: Tata creștea de ceva timp clandestin niște păsări prin curte (unde nu e voie, el stând în buricul târgului). Cu un exces de hrană, dar într-un spațiu mic și întunecat. Eu le plângeam de milă orătăniilor cu orice ocazie. Mi se părea că le chinuie. Nu-s vegetariană, din păcate, dar asta nu înseamnă că nu cred că măcar în scurta(ta) lor viață n-ar trebui să aibă spațiu, lumină și ceva zile pașnice. La tata n-aveau deloc așa ceva.

Așa că tata le-a dus plocon socrilor, pentru că e un talent de-al său, care mi s-a transmis și mie: începe lucruri și le pasează să le termine cine are ghinionul să-i fie prin preajmă. 

Pentru păsări, clar e un pas în bine. Când am ajuns, găinile se acomodaseră deja. Cocoșul se dădea galant pe lângă ele, favorizându-le pe ale lui și tratându-le pe celelalte cu o autoritate rece. Cred și eu. Tocmai le căsăpise indirect soțul, câștigând tragicul concurs de frumusețe „pe care din ăștia-l facem borș, că se bat”. Se pare că al tatei a luat puncte în plus la alură și penaj.

Rațele în schimb stăteau stinghere, una în alta, aproape nemișcate. Uneori își adunau curajul, după un schimb de priviri, și lipăiau prudent spre vasul cu apă. Apoi se dădeau mai deoparte, timide și statice. Jur, parcă erau trei măicuțe în Bamboo.

Tot pălăvrăgind, tata menționează că ar mai fi o a patra, care a căzut cloșcă și stă pe ouă acasă, dar cum nu știe exact când a căzut, nici nu știe când va scoate pui. Și că după ce scoate, aduce bobocii și mama aici, la cele două surate și la rățoi.

Iar socrul meu observă delicat:

- Dar să știi, cuscrule, că și aia albă tot rață e.

Stupoare. Cum să fie tot rață? Dar i-a garantat baba de la care le luase că aia albă e rățoi! Să fie rață? Și atunci proasta aia ce tot clocește de două luni?

Eu tot insist că parcă ar fi rățoi aia albă, dar e drept că am căutat pe Google, modificându-mi astfel în mod interesant reclamele pe care mi le va propune în următoarea perioadă, și rățoii parcă să zic că-s altfel la cap. Am cedat. Tata are patru rațe, dintre care una mimează clocitul de două luni de zile.

Am protestat însă: de ce să le ia musai rățoi? La ce le trebuie barbaria de a fi fugărite lipa lipa peste tot? Adică dacă tot nu vor să mai scoată alții, pentru ce să mai aducă vreun rățoi necunoscut, care poate mai e și mojic? De ce să nu le lase să fie între ele, fetele?

Și mă lămurește soțul meu, oprind cu duhul blândeții orice posibilă diatribă feministă:

- Dacă au rățoi, se mai duc și ele la baltă și înapoi, umblă prin curte. Dacă n-au rățoi, stau pe loc. Așteaptă GPS-ul.

Ei bine, așa e. Și așa am elucidat și timiditatea statică. Stau pentru că n-are cine le duce încoace și încolo. Iar ele singure nu se cade să se plimbe, deci s-au adunat în cea mai amărâtă asociație de gagici ever.

Așa că trecând peste orgolii antropomorfice, o să căutăm rățoi, ca să nu prindă fetele rădăcini.

Read More

Unde te duci de pe 16 mai?

Nicăieri. Dacă ești norocos, nu te duci nicăieri de pe 16 mai încolo și stai în casă, cum ai stat și până acum.
Dacă faci parte din bula mea, adică dacă ești printre infim de puținii norocoși pentru care izolarea socială înseamnă deocamdată doar plictiseală, nu sărăcie, ruină, faliment și risc zilnic, atunci de pe 16 mai nu se schimbă nimic.

Nu pot să pricep ce e cu entuziasmul și planurile și ambalatul pentru după 16 mai, de parcă s-ar da startul vreunui cross național.

Pe 16 mai va fi de fapt mult mai rău ca pe 1 martie.

Vaccin tot nu există.

Tratament eficace tot nu există.

Locuri la ATI sunt mai puține.

Șansa de a contracta virusul este înmiită, considerând că la începutul lui martie aveam câțiva constatați infectați iar acum avem peste 12 mii, cifră care crește cu peste 200 pe zi. Mai țineți minte când număram infectații unul câte unul? Sigur că mai țineți minte, asta se întâmpla acum doar câteva săptămâni!

Și atunci unde dracului te duci de pe 16 mai încolo?
Tu de ce ai stat în casă până acum? De frica amenzii doar? Și eu care credeam că stai în casă ca să nu (o)mori.

Măsurile de relaxare sunt în primul rând o tentativă, una care s-ar putea să ne coste scump. Dar sunt necesare pentru că, dincolo de cei care plâng după tuns la salon și mers în mall, există o țară întreagă care poate aluneca spre ruină. Există profesii care necesită interacțiune. Există stomatologi cu cabinete și aparatură luate pe credit. Există muncitori, menajere, artiști, organizatori de nunți, chelneri, tehnicieni dentari, există familii monoparentale, există industria de retail, horeca. Sute de mii de oameni blocați economic, care nu întrevăd speranța de a avea din ce trăi mâine, peste o lună, peste un an.

Sunt oameni normali și competenți. Nu e momentul să scoateți fabula cu greierele și furnica. Nu vorbim aici despre nepăsare deșănțată și lipsă de responsabilitate. Oamenii aceștia au învățat, au muncit, s-au asigurat că au o profesie sau o afacere care, prin constanta interacțiune cu ceilalți, să fie utilă și necesară. Cine dracului ar fi visat vreodată că întregul furnicar omenesc va fi forțat să se destrame, să se separe pentru a nu fi distrus?

Cine s-ar fi gândit că esența noastră de ființe gregare, sociale, necesare una alteia ne va deveni pieire?

Eu cred că mai mult pentru ei sunt aceste măsuri. Dar dacă ai norocul ca slujba și veniturile să nu îți fi fost afectate (încă, cel puțin), atunci de pe 16 mai nu se schimbă mare lucru pentru tine - și asta e bine.  E bine din punct de vedere colectiv, e bine pe termen lung. Da, e greu și frustrant să stăm în casă. Dar cum o fi să vrei și să nu poți? Să trebuiască să te duci la muncă zilnic, cu groaza că te întorci cu un virus care-ți poate decima familia? Eu am o slujbă, am un venit rămas încă neatins. Pot să MAI stau încă, reducând șansele MELE de a mă molipsi și de a contagia la rândul meu.

Și nu pot să reduc totul la statistici de tip spartan, nu-mi pot rezuma filosofia de viață la „asta e, luăm toți și unii mor, unii nu”. Dar asta e valabil și pentru oamenii călcați de tren, și totuși instituim bariere și reguli de trecere. E valabil și pentru HIV și totuși folosim prezervative. E complet valabil și pentru bolile contra cărora am inventat deja vaccin - o speranță pe care, în cazul COVID, tot mai mulți savanță o amână sau chiar o resping, precaut.

Nu pot, pentru că în jurul meu nu sunt cifre ci oameni.  Doar la o simplă privire în jur am

- un băiețel care a avut deja peste 20 de bronșiolite și două pneumonii.
- un tată care a supraviețuit cancerului pulmonar, cu o treime de plămân amputată, diabetic și bătrân
- colegi imunosuprimați
- prieteni bolnavi de boli auto imune sau cronice
- socri bătrâni, cu probleme cardiace
- fostă colegă cu fetiță supraviețuitoare cancer de rinichi, imunosuprimare chimioterapeutică

Ei nu sunt cifre. Nu pentru mine. Sunt oameni. Îi iubesc. Fiecare zi alături de ei e o victorie. Dacă cel mai mare sacrificiu pe care-l pot face pentru ei este să nu ies din casă, o voi face. Firește că vreau să ies.
Stau la bloc, ies doar pentru strictul necesar. Urma să călătorim. Urma să avem vacanțe. Urma să o ducem și pe cea mică poate să vadă marea. Marea cu furnicarul ei de oameni pe nisip. Acum încerc să-mi opresc lacrimile pentru că aud vocea singuratică a fiului meu răsunând din camera alăturată. Îi cântă „La mulți ani” unui coleg de clasă, pe Zoom. Au glasul ezitant și trist. Mi se frânge inima.

Și da, mi se pare și mie cumplit de nedrept. E nedrept, e nedrept să te gândești la toate aceste mărunțișuri ale vieții noastre sociale, la tot acel firesc de ieri care a devenit imposibilul de azi și de mâine: 20 de copii suflând în tort, 6 oameni în compartimentul de tren, 10 mii de oameni cântând umăr în umăr, în același glas, la concertul trupei preferate, 200 de oameni sărbătorind la o nuntă, 30 de oameni conducând pe altul pe ultimul drum, 600 de suporteri încurajându-și echipele, 30 de doamne ascultând atente o prelegere, 60 de studenți notând zorit în același amfiteatru, mii de oameni pe același bulevard. E cumplit, e nedrept, ne frânge miezul nostru de ființe sporovăitoare și legate ca într-o plămădeală comună. Dar doamne, e necesar.

E necesar ca să-i putem cânta copilului acela „La mulți ani” și la anul. Și poate, vreodată, să-i mai suflăm și în tort, în aceeași cameră cu el.

Read More

Cum urma să-mi fie viața

Viața mea urma să fie așternută destul de monoton. Știam cum aveau să-mi fie următorii 30 de ani.
Aveam să merg iar, zi de zi, zi de zi, în aceleași birouri din sticlă. Aveam să mă simt iar ca un pește stingher.
Și aveam să-mi torc aceleași vise despre aceleași lumi paralele, în drum spre casă.
Copiii aveau să-mi crească mari. Să le crească codițe și puf și vise proprii.
Odată cu ei, probleme cum ar fi rămas prea târziu în vreun club plin de zgomot și hormoni și transpirație. Examene și teste grilă și medii și note. Discuții și ochi peste cap despre contracepție și responsabilitate și atenție. Telefoane și mesaje „unde ești, când ajungi?”.
Eu aveam să mă rablagesc discret, respectuos, numărându-mi anii până la pensie, umplându-mi timpul cu proiecte, scriind ici colo încă o pagină din romanul veșnic neterminat. Ocazional visând cum ar fi să lucrez doar de acasă, doar în freelancing, dar ca de obicei lăsând asta baltă cu gândul la bani.
Ding! ușa liftului m-ar fi anunțat dimineața că am ajuns la muncă, Dong! m-ar fi lăsat seara să plec.
Și urma să strângem cât să plecăm ici colo vara. Și urma să strângem ceva mai mult să ne permitem măcar o dată la câțiva ani să vedem țări mai îndepărtate. În care să călătorim ca niște turiști absolut banali, cu gura căscată și hărți și Tripadvisor pe telefon. Eventual să facem vreo insolație sau indigestie și să ne întoarcem pârliți și cu un vraf de poze la care să nu se uite nimeni.
Și aveam de gând să-l bat pe soțul meu la cap până când îl convingeam să-i luăm pe ai lui și pe tatăl meu într-un concediu - un coșmar, probabil, dar tot simțeam că nu voi mai avea când să le împlinesc dorința asta.
Și de Paști și de Crăciun să mergem să ne plictisim într-un confort și o îmbuibare pașnice și domoale. Până când n-aveam să mai avem la cine merge. Apoi să devenim noi oaza de confort și îmbuibare a altora.
Cam așa urma să-mi fie viața. Să fiu sinceră, deloc rea. În sfârșit învățasem să mă bucur de liniștea și tihna unui cerc foarte mic de oameni buni. Și traiul părea asigurat de un anumit nivel de venit și de un anumit set de cunoștințe vândute în muncă.

Și uite-așa, s-au dus dracului toate.
Desigur, rămânem optimiști, rămânem fals optimiști în special ca să scăpăm de isteriile altora care mai mai că ne iau la palme dacă nu SUNTEM OPTIMIȘTI, TOTUL VA FI BINE, TE ROG SĂ NU SPUI ALTFEL, desigur, vom reveni la normal, da, sigur, ne vom îngrămădi iar în metrouri și vom călca direct pe colțul cearceafului vecin și vom întreba scuze, șezlongul acesta e liber? și vom merge la concerte unde vom cânta într-un glas, da, sigur, vezi să nu, toate aceste chestii vor reveni vreodată.

Culmea e că nici nu-mi place aglomerația de vreun fel. Mergeam oricum cu mașina și preferam colțuri pustii în vacanțe. Dar de curând mi-a trimis soacră-mea o poză cu Sonia și în tot acest iureș disperat de mimare a normalității, a totul-va-fi-bine, mi s-au fixat ochii pe fețișoara ei, pe care-și ținea strâmb, cu un deget, o mască în dreptul gurii.

Ah, Doamne.

Read More

Teama

Dacă este să fie ceva care să mă fi obosit în ultimele zile, e încercarea oamenilor de a-și masca groaza, acuzând-o pe a celorlalți care și-o manifestă.

M-au obosit toți sarcasticii, toți filosofii, toți exuberanții apocaliptici, toți statisticienii de buzunar, toți estimatorii la minut de câte milioane vor muri până să căpătăm o morganatică imunitate.
Toți struții care repetă ca pe o mantră că exagerăm toți, care speră că sunt într-atât de importanți lumii încât aceasta și-a coagulat țările, știrile, morții într-o imensă farsă numai pentru ei.

Toți cei care au fugit animalic într-un ultim bârlog, târând după ei virusul care avea să le infecteze familii, prieteni, pe toți cei pe care i-au privit în ochi în ultimele zile. tot de frică au fugit. Tot de frică stăm și noi în casă, care mai stăm. Tot de frică au dispărut măștile, gelurile, tot de frică ne transformăm în hârciogi.

Toți care își maschează frica acuzându-se reciproc sau scurgându-și clipele în efemere certuri și diatribe. E firesc, e firesc, totul e firesc și molima asta tot firească e, firesc e și să crăpi de la ea probabil.


Dar nu-ți dispare groaza din suflet dacă o stâlcești pe a altuia.

Culmea e că am apucat să-i dau niște sfaturi Clarei, exact înainte de a izbucni și la noi. Încă eram calmi, încă mai constatam sfătos că „va ajunge și la noi” așa cum zici „va fi un an ploios”, încă mai erau măști prin farmacii când i-am spus să își reorienteze unghiul de a privi lucrurile. Clara mă tot anunță de ceva ani de diverse impending dooms (poluare, mașini, Bucureștiul sufocat, nutriție, etc) posibil ca anxietatea sa cronică să se hrănească dar și să defuleze în temeri reale dar parcă un pic, un pic departe, cât să se poată distribui și destinde pâcla de anxietate. Poate ca dintr-un nor dens și negru în mai mulți, gri.

Și acum, draga mea prietenă, mă tem că nu mai avem ce anunța că vine, pentru că iată, a venit. Și am tot vrut să-ți scriu și n-am apucat pentru că și eu am coping mechanisms,  dorm cât mai mult, lucrez cât mai mult, mă joc cât mai mult, copiii cu veșnicele lor nevoi și mâțâieli, încuiați în casă, reușesc să-mi ocupe cam toate orele zilei. Voiam să-ți spun că de data asta e absolut ok să-ți fie frică. Și altora. De data asta e ok.  Și mie mi-e. Și am să te ajut cu tot ce pot, cum pot.

Mi-e absolut groază de chestii pe care nu mă pot opri să le anticipez. Mă tem că ne vom contamina în același timp eu și Alin, iar copiii mei vor rămâne prin casă singuri în caz că suntem spitalizați, eram învățați să ne repezim imediat la bunici la nevoie dar cum să faci asta când practic îi condamni la moarte?  Ce vecin ar risca să îngrijească niște copii care probabil poartă virusul ce le poate nenoroci familia?

Mă tem cu gândul la taică-meu care a supraviețuit cancerului și nu mai are o treime de plămân, ipohondru 100%, obsedat de analize și medici și scotocit și diete și nutriție și suplimente, dar care în mod bizar când vine vorba de un pericol real pare complet pe altă lume și mă întreabă în ce stațiune să meargă să respire aer curat. Vreau să mă reped să-l încui într-un beci. Vreau să-l mai văd și știu că dacă vreau să-l mai văd, trebuie să mă abțin să mă reped să-l văd în viitoarele zile poate.

Mă tem cu gândul la socrii mei pentru că-s bătrâni și vulnerabili și tot mai ies, să plătească o factură, să ceva, și cică s-a umplut orașul de „italieni” . Și oricât încercăm să explicăm prin telefon cu virusul, cu distanța, auzim replici care ne sleiesc pe interior, cum ar fi „stau în casă, am ieșit doar să plătesc datorii, să caut baterie la mașină, să vorbesc cu x din piață, am să stau mai într-o parte la slujbă afară”.

Mă tem cu gândul la toți oamenii vulnerabili pe care-i știu, bătrâni, cu astm, cu boli auto imune, cu copii care au trecut prin chimioterapie, nu reușesc să-mi amintesc ultima dată când i-am văzut pe unii, nu știu când și dacă am să-i mai văd pe toți.

Mă tem de inconștiența celor din jur, un vecin l-a auzit pe altul spunând unor rude din Italia că-i așteaptă aici săptămâna viitoare. Aici unde, în București? În bloc? la el? Ce fac dacă vin? Cum știu că ăia sunt, că doar nu vin în drapelul Italiei?

Mi-e groază cu gândul la Alexandru care a trecut la 9 ani prin 3 pneumonii și peste 20 de bronșiolite și care nu cred că se bucură de toată rezistența grupei sale de vârstă.

Mi-e groază când îmi amintesc că de la o simplă intubare, o colegă și-a pierdut tatăl. A fost informată sec înainte de operație că probabil va lua o bacterie nosocomială. Și a luat. Și l-a luat.

Mă tem când toate cifrele încep să danseze în mintea mea, câte paturi avem, câte ventilatoare, câte zeci de mii au fugit în țară, câți vor putea infecta în următoarele zile, câte spitale, câte ATI, ce rată de infecții nosocomiale.

Câte centre de carantină din care deja lipsesc cele elementare de igienă, în care deja oamenii se baricadează sau fac scandal din cauza rației de mâncare. Ce se va întâmpla când, din epuizare de resurse sau neglijență clasică, vor uita de ei sau nu-i vor mai putea ține cu pază? Ce se va întâmpla când sute de oameni îngroziți, animalizați și bolnavi vor sparge ușile și vor năvăli afară, nemaiavând nimic de pierdut?

Ce se va întâmpla când și cel de la farmacie, benzinărie, magazin, centrală de energie va decide că vrea să trăiască și va rămâne acasă.

Mi-e frică de toate astea și știu că și ție. Ce putem face știm deja pe de rost. Stăm în casă, igienă maximă, contact minim. Și ne agățăm de bruma de rațiune și umanitate pe care o mai avem. Aceasta ne va salva și dacă nu pe noi, atunci pe cei dragi nouă măcar. Boala asta nouă e un test al umanității. Latura noastră animalică, instinctivă, ne spune să fugim de moarte. Să fugim ca să ne adăpostim în bârlogul în care poate ne simțim acasă, cu ai noștri. Să mințim, să fim vorace, să dăm curs disperării și panicii, să negăm, să furăm, să zdrobim.
Latura umană ne va spune să nu ducem moartea altora. Să ne abținem de la toate instinctele care urlă în noi. Să răbdăm, să calculăm. Să raționalizăm și să raționăm. Să fim alături de ai noștri rămânând, paradoxal, departe de ei.

Nu știu pe câți din cei pentru care mă tem îi voi mai vedea peste un an. Dar știu sigur că voi face tot ce pot încât să nu fiu eu cea care le ucide șansele de a-l mai prinde.

Read More

Ăla

Azi la pizzerie, cu fiu-meu și prietenul lui.

Trec pe lângă noi un grup de străini și se așază la masa vecină. În câteva minute, aud o voce cu puternic accent franțuzesc:

- Excuse me, what is the name of that pizza you are having?

Mă întorc. E unul dintre străini. Și e negru. Negru intens. Arunc un ochi la copii. Au făcut ochii cât cepele. Fuck.

- Pepperoni with cheese bites on the edge, răspund eu, iar omul mulțumește și se întoarce la ai lui.

Mă uit la ai mei. Explodează de atâta entuziasm. Aoleu, aproape mai sunt mesele astea. Ia să încerc să schimb subiectul.

- Ce vreți la des...
- L-ai văzut pe ăla?!?
- Uhh, da...
- L-ai văzut? Ai văzut? Ăla care a venit și a întrebat ce fel de pizza avem?
- Da, auzi, stați nițel, stați să lămurim...
- Ai văzut cum era?!! Era...

Dar ochii sunt prea căscați și gurile prea hlizite. Sunt așa de încântați și nu am nici o șansă să frânez porumbelul care le va zbura acum pe gură.

Isuse, de ce trebuia să semene un cuvânt atât de benign cu unul atât de infam.

- Ai văzut? Era... era...

Mă chircesc mental. Ei, asta e. Pana mea, sunt copii. Observă și ei chestii care li se par aparte.

- ERA FRANCEZ! Din Franța! Vorbea cu accent franțuzesc!
- Da, chiar dacă a zis în engleză, se cunoștea că...


... :)

Read More

De ce ganditul nu ne prisoseste deloc

1. Dacă am gândi mai mult sau pur și simplu dacă am gândi, am înțelege că n-are niciun rost să îndemni oamenii să nu facă copii sau să-ți faci o glorie din asta.

Singurii oameni care se gândesc bine dacă să aibă copii, calculează înainte să-i aibă, fac estimări și planuri și ar putea fi influențați în vreun fel de profeții suprapopulării și autoextincției sunt, culmea, cei care au cele mai multe șanse să-i crească și să-i transforme în adulți activi profesional. Restul, adică imensa majoritate, fac copii pentru că-i fac, și-i fac oricum cu toptanul. Un exemplu elocvent e propria noastră bătătură: 

• 60% din salariați au un singur copil. 
• 72% din casele românilor nu au niciun copil
• în schimb cei care depind de asistență socială și nu au niciun venit au chiar și 10 copii

Deci pe cine ai șanse să influențezi? Pe cei câțiva care chiar ar putea  crește și educa un copil încât acesta, în 20 de ani, să genereze un venit, să plătească taxe, să aibă o afacere, să intre într-o sală de operație, să salveze planeta aia pentru care jelești înjurând bebeluși, orice. Pe cine nu influentezi? Pe cei care vor ajunge ciclic în masa de asistați sociali și pe care-i doare fix în cur de ce articole superbe ai citit tu despre sacrificiu și autoexterminare.

Altfel, pur și simplu cei câțiva care pot să-i crească vor renunța să-i mai facă. Cei mulți care pot să-i facă îi vor face oricum, așteptând să-i crească alții.

Deci dacă aveți vreun plan pe termen lung sau idealuri sau speranțe pentru lume, planetă și țărișoară, exceptând idioțenii de genul „să pierim toți în flăcări”, ar fi bine să includeți în el moduri de a sprijini oamenii care pot crește copii. Mâna asta de prostălăi care muncesc și au și ambiția unei familii. Idioții ăștia plătitori de taxe, pe spinarea cărora poate trageți și voi câte un pui de somn, legănați de visuri pseudoanarhiste.
Cât despre făcut, dacă aveți unul, zero sau o sută, sunt responsabilitatea și alegerea voastră. Dar nu doar făcutul ci și crescutul. Vreți nu vreți, lumea nu se termină odată cu voi. 

https://stirileprotv.ro/stiri/social/romania-este-o-tara-imbatranita-scenariul-sumbru-pentru-urmatorii-80-de-ani.html

2. Tot pe aceeași temă, rezultatele elevilor români la testele PISA sunt cele mai slabe din ultimul deceniu. 

Testele PISA sunt o invenție care ne provoacă mari tulburări la ego, deoarece din nefericire nu ne lasă nici să ne lăudăm cu cei câțiva olimpici (care-s deștepți nativ, nu datorită nouă) și nici cu multe noțiuni învățate papagalicește. Testele astea măsoară cât de bine au înțeles elevii ce au învățat, și cât pot să aplice practic cunoștințele dobândite. Ai noștri sunt pământ de flori. Am ajuns la 44% de analfabeți funcțional, adică oameni care citesc și nu pricep ce au citit. La matematică e și mai rău - 47% .

Acest ultim deceniu de continuu regres este și același deceniu de constantă reformă și abrambureală a învățământului românesc. Este același deceniu în care examenele naționale, de la rezidențiat la capacitate, sunt mutate în decursul anului în curs, în care învățământul profesional este ba desființat ba reinstaurat, în care manualele sunt pline de imbecilități iar miniștrii sunt alde genunche și abramburica:

• https://www.digi24.ro/stiri/actualitate/educatie/copiii-din-clasa-i-invata-ca-12-este-mai-mare-decat-16-994524
• https://www.digi24.ro/stiri/actualitate/educatie/greseli-grave-in-manualul-de-geografie-de-clasa-a-vi-a-985377
• https://www.hotnews.ro/stiri-esential-16582462-ministerul-muncii-critica-dur-masura-luata-ecaterina-andronescu-2009-desfiintarea-scolilor-arte-meserii-facut-cel-putin-10-dintre-elevii-care-terminat-clasa-viii-abandoneze-scoala.htm
• http://www.ziare.com/scoala/manuale/si-manualul-de-biologie-contine-greseli-grave-vasele-de-sange-au-lungimi-diferite-inima-si-ficatul-sunt-pozitionate-gresit-1528182
• https://adevarul.ro/news/politica/inventarul-gafelor-trimit-peministrul-liviu-pop-direct-istorie-dela-genunche-greselile-corect-erorile-nu-1_59c0d9c05ab6550cb8514dcd/index.html
• https://www.edupedu.ro/socant-asa-califica-mircea-miclea-rezultatele-testelor-pisa-am-stiut-de-acum-7-ani-ca-asa-vor-fi-uitandu-ne-la-performanta-elevilor-de-clasa-a-ii-a-de-la-acel-moment/

Dar desigur, în tot acest context e mult mai la îndemână să decidem că beneficiarii sunt de vină - copiii sunt loaze apatice și lipsite de respect. 

Deși în ultimii ani, ca adulți am demonstrat o ferocitate și o bestialitate incredibile în felul în care ne raportăm la copii, ca nație. Când nu-i luăm cu mașina să-i violăm și să-i ucidem, îi batem cu o coadă de mătură cât sunt la pământ și ne distrăm, postând asta pe Facebook. Le rupem picioarele cât sunt bebeluși și-i avem în grijă, în creșe private. Îi împiedicăm cu bună știință pe cei care ar putea să-i ajute, ca să mai facem bani de pe urma lor. 

Drepturile lor rămân ceva rizibil, de dat ochii peste cap și de scos din bezna minții diverse perorații despre „vremea noastră”. Vremea noastră e și acum. Azi. Și o transformăm în iad și pentru noi și pentru cei de mâine, prin prostie și răutate.

3. Schimbarea nu se face cu de-a sila și nici binele cu japca, nici în ceea ce privește mamele și alegerile lor

La aproape un deceniu de la începutul unei campanii susținute și pe alocuri agresive pro naștere naturală și pro alăptare, stăm mai prost decât înaintea acestor demersuri. S-a ajuns la 60% rata operațiilor de cezariană și 12,6% rata alăptării exclusive. Una a crescut, alta a scăzut, dar nu precum speram noi.

Sute de bloguri, evenimente, noi profesii, adevărate vestale, grupuri, scandal, promoții, campanii, poze au făcut fix pix în acești 10 ani care au trecut. De ce?

• Pentru că, în cazul cezarienei, în continuare alternativa rămâne de cele mai multe ori o naștere care nu mai are natural în ea decât simbolismul orificiului prin care e smuls-tras-împins fătul. Brutalizarea și umilirea femeilor în timpul travaliului, practicile tacit acceptate, epiziotomie „preventivă”, prioritizarea încadrării într-un timp față de lăsarea nașterii să își ia timpul necesar, mușamalizarea și ignorarea din ce în ce mai frecvent a cazurilor de malpraxis medical din timpul nașterilor, toate acestea sunt de fapt factori negativi mult mai importanți în decizia pro-cezariană. Dar desigur, e mai comod din nou să acuzăm mamele de comoditate (?!), egoism și lipsă de curaj. N-ar trebui să ne fie necesar curajul ca să naștem natural într-un spital de stat, în 2019. 
• Mulți ani am administrat un grup pe care oamenii căutau recomandări pentru medici și servicii medicale. M-a îngrozit numărul de femei care căutau de ani de zile soluții la probleme post-naștere naturală: incontinență, fistule, abcese, prolaps. Dar cel mai mult m-a îngrozit să citesc că multe au fost expediate de medici cu explicația că asta e, așa e la nașterea vaginală, să-și vadă de drum. Și așa ajunseseră la 3, 6, 12 ani de la naștere să se chinuie. Dacă cel care ar trebui să repare și să ajute , să încurajeze, poftim, adună toate aceste traumatisme sub spectrul unei normalități pe care n-o resimte (că doar nu dumnealui se pișă pe el la 20j de ani când ridică un copil în brațe), cum am putea acuza femeile de lipsă de curaj? Lipsa de curaj în fața indiferenței, brutalizării, corupției, mizeriei, infecției? Nimic nu mi se pare mai grețos decât să văd iar mai știu eu ce somitate (de obicei bărbat) medicală cum ironizează „mămicile” pentru pașii pe care-i fac înapoi în fața miracolului naturii. Omițând în același timp grava schilodire pe care o aduc acestui miracol pripit, împins, smucit, tăiat, cârpăcit, infectat și ignorat în propriile bătături.
• Odată ce capătă dimensiuni acuzatoare, dominatoare, orice propovăduire, oricât de nobilă și înfocată, e menită pierzaniei de adepți. Și m-am trezit și eu alunecând pe panta asta. Am alăptat și m-am mândrit și eu cu asta; dar e posibil ca în anumite cazuri, arborarea acestui fapt firesc ca stindard al luptei, al superiorității feminine, al sacrificiului de sine, al dracu mai știe căror frustrări însetate de emfază și recunoaștere publică să fi descurajat mai degrabă alte femei, care să fi decis că n-au niciun chef să intre în mărețul clan al vestalelor descheiate la piept. Zic și eu. Mai ușor cu pianul pe scări, oricât de superbă ar fi partitura.

4. Nu te obligă nimeni să stai într-un oraș aglomerat.

Te stâlcești prin metrou și în Viena sau Tokyo. Stai în trafic și în Londra. Aștepți autobuzul și în Roma. Nici în Malta nu prea vine la timp. Aglomerarea urbană e un fenomen social firesc. 

Noi avem un căcat de administrație publică în București, așa e. Dar să ajungi să urăști oamenii din orașul ăsta doar pentru că există, pentru că s-au mutat lângă tine, pentru că alegerile lor converg cu ale tale, te subliniază doar ca imbecil sadea. 

Vrei nu vrei, oamenii vor tinde spre mai bine. Pentru mulți, locuitul aici e garanția unui loc de muncă nedependent politic sau a unui venit decent. Toate speranțele lor și ale copiilor lor (da, ăia care poate-s prea mulți sau prea proști pentru tine, vezi punctele 1 și 2) se pun în inima acestui oraș aglomerat, murdar și viu, nespus de viu. 

Așa cu toate drumurile sale care încep să se repare la 6 seara în plin trafic, cu apa caldă care curge pe afară pe străzi și nu prin calorifere, cu beculețele nesimțit de scumpe aruncate praf în ochii celor care tremură în spitale, orașul acesta e șansa spre mai bine a celor mai mulți care au decis să vină sau să rămână aici. 

Dar dacă chiar nu mai încapi de ei, dacă nimic din acțiunile sau inacțiunile tale nu te fac responsabil ci doar alții, mereu alții, veșnic alții sunt de vină pentru tot, ei bine află că:

• niciodată nu se vor muta în altă parte milioane de oameni, lăsând baltă servicii, vieți, case, familii doar ca să nu mai stai tu așa îmbufnat
• în Muntenești, Vaslui e un trafic excelent. Doar tu, popa și primarele ați avea mașină. 

Toate aceste observații ale mele converg într-o concluzie: tindem să blamăm victimele unui sistem în care s-ar putea chiar noi să fim actori. Depinde de noi ce roluri ne asumăm. Însă un prim pas către mai bine ar fi să refuzăm să fim părtași la acest mecanism prin care cei ce suferă sunt acuzați de cei ce mint.

Read More

M-a oprit poliția

Mare eveniment mare. Prima dată în cei trei ani de când am permis m-a oprit poliția rutieră.
Începusem să cred că e ceva personal.
Dacă nimeream un filtru, îi opreau pe ăla din față și ăla din spate, mie-mi făceau semn să mă tot duc.
Ei bine, aseară s-a petrecut evenimentul. Am intrat pe o bretea din aia cu verde intermitent, colewgul său l-a oprit pe ăla de dinainte, eu am dat să mă tot duc, ca de obicei, și minune, degetul înmănușat și-a repetat insistent indicația: nu nu, și matale, poftiți aici, trageți pe dreapta.

Cu ocazia asta am trecut și peste marea angoasă. Probabil mă știți că am scenarită cronică, îmi vin tot felul de trăznăi în cap, niciuna cu happy end, și când mă gândeam la poliția rutieră, un anumit scenariu mi se repeta în cap, cu așa o precizie în detalii de mă lua cu călduri doar gândindu-mă ce-ar fi.
Anume ce-ar fi să îmi facă semn poliția să trag pe dreapta și eu să vreau să mă conformez și să n-am unde să trag pe dreapta, sau să am unde dar să fie spațiu din ăla mai îngrămădit unde tre să faci 10001 manevre, și să stea ăla să se uite cum parchez eu din 556.3 mișcări, sau să parchez cumva cu curul în stradă și să n-aibă pe unde trece alții, etc sau mai rău, să NU VĂD vreun polițist (chit că-s verzi fosforescenți) și să-l lățesc. Sau să descopăr că e o trecere în spațiul ăla și să se facă și verde și să vrea să treacă vreun pieton și să fie fix genul ăla de hippiot acneic care merge atârnache cu mașinile altora la munte, asta când nu le zgârie sau nu bleastămă împotriva lor, sau nu le summonează să-i aducă keto soup și kale salads la domiciliu, și să nu priceapă că era marcajul șters și vizibilitate zero și să...

În fine, none of this hapenned. Am garat pe dreapta într-un spațiu îngust cu atâta fluență de zici că mă poseda îngerul lui Titi Aur. Apoi când a fost să prezint actele am avut un moment de fâstâceală, pentru că în primul an eu am ținut cu religiozitate actele alea grupate, capsate, aranjate, în așteptarea marelui moment în care aveam să le înmânez, în al doilea an m-a încercat melancolia fetei bătrâne care vede că i s-a îngălbenit rochia de mireasă și mirele tot n-a mai ajuns, iar în al treilea an le-am uitat prin torpedou pe sub un morman de alte chestii pentru că și așa nu mă oprea nici dracu.

Așa că i-am pus în brațe un teanc de hârtii, să se descurce cu ele, printre care și cele cerute, dar și unele care probabil nu erau necesare dar spuneau chestii interesante despre persoana mea, cum ar fi că am dus un colet la poștă, că am achitat foarte demult o factură RDS înainte să descopăr plata online, că am mâncat ceva la Subway și că am primit prin 2018 o rețetă pentru faringita lui fiu-meu.

Mi le-a sortat cu resemnare și eficiență „asta e bună, asta nu îmi trebuie, asta nici dvs nu vă trebuie, ata puteți s-o aruncați, asta vedeți că mai aveați ceva în ea”, m-a întrebat unde mă duc și i-am răspuns pe cât de subtil puteam eu la 17.10 „S-o iau pe fiică-mea de la creșă, tre să ajung la 17.30”. S-a prins, mi-a dat înapoi maldărul (sortat) de hârtii și mi-a urat drum bun.

Mă simt foarte în rând cu lumea acum. My transformation is complete.

Read More

Toamnă 2019

• Iar a înviat postarea cu înmormântarea UE / la români. Periodic cineva își însușește textul ăla și-l copie pe vreundeva. după ce îl perie discret de câteva porcoșenii. Să fiu sinceră nu însușirea mă irită, cât ciupilitul de cuvinte. În rest, consider că textul ăla a devenit pur și simplu folclor internautic și mulțumesc frumos tuturor celor care au insistat de data asta pe lângă Silviu Iliuță (ultimul care l-a dezgropat iar) să-mi pună @credit, dar deja e un fel de banc, nu mai contează prea mult cine l-a scornit. 
• Sonia merge la creșă și e absolut fantastică. Creșele din sectorul 1 sunt intrate în sistemul danez, ceea ce implică și o abordare pedagogică diferită (adio TV și stat la catedră, adio copilași ținuți la măsuță să pigulească chestii sau să coloreze fără sens tone de hârtii)dar și ieșit afară mult, pe orice vreme. Desigur, fiecare grupă e o enclavă în sine, cu reguli interne și care depinde mult de cheful și înclinațiile și temperamentele personalului; de aici mă bucur și că Sonia este probabil în cea mai bună grupă; doamnele sunt mămoase și vesele și contează mult simțul umorului când alini și încurajezi zilnic prichindei cu mucii pe piept și inima strânsă de tristețe. 
• că veni vorba de asta, Sonia intră chiuind de veselie la grupă. E fix genul de copil despre ai cărui părinți aș fi crezut că mint de îngheață apele. Nici mie nu-mi vine să zic prea des, știu că e greu de crezut. Și mă bucur nespus că după ani de zile de despărțit cu ceva lacrimi și mâhniri în suflet de Alex la aceeași creșă și la grădiniță, acum ne despărțim fără niciun fason de acest grăunte de veselie și pozne care e soră-sa. Sperăm să avem noroc de oameni veseli și afectuoși și la grădiniță.
• încă un noroc chior e sistemul ei imunitar. Toți în grupă tușesc și mucesc de rup; triajul înlătură doar copiii cu simptome severe - febră, letargie, erupții dubioase. Restul, adică guturaie și viroze și tuse intră. Sonia și încă o fetiță sunt singurele care n-au absolut nimic încă de când am început. Ne pregătiserăm pentru săptămâni de bolit și de muci. Nada. Sperăm să o ținem tot așa.
• Alex se descurcă ok la școală dar privește școala drept ceva ce trebuie să facă, pentru a-și putea vedea liniștit de viață în rest. Mă mâhnește un pic indiferența lui. Nu știu exact cum să-i suscit interesul față de ceva, de orice. Aș vrea să-l văd pasionat de vreo chestie. În rest e autonom, înțelegător și empatic. Deseori pornește de la „tu cum te-ai simți să ți se facă așa ceva” atunci când argumentează. E stângaci în continuare, bunică-su a perorat niște chestii despre mâini legate la spate și învățătoare ca pe vremuri, din fericire vremea lui bunică-su a apus. Merge la cercetași unde s-a integrat destul de ok dar din nou lipsește entuziasmul. Merge pentru că trebuie să meargă. Odată ajuns acolo se distrează, dar dacă nu l-am mai trimite deloc, nu l-ar deranja. Singura chestie care-i plăcuse era înotul. Dar odată terminat concediul de maternitate nu am mai putut ajunge la cursuri înfipte în mijlocul zilei. Mă îndurerează discriminarea / indiferența fățișă față de părinții care lucrează. Parcă ești pedepsit că ai avut impertinența să faci și copii și să și muncești. De la inflexibilitatea programului instituțiilor (creșa închide la 17.30, programul SDS de la școală se termină la 16.00... noi lucrăm 8 ore și nu ne putem teleporta) până la miriada de cursuri și ateliere oferite doar celor care au bone, bunici, mătușici sau care pur și simplu nu lucrează. Noi, mâna asta de prostălăi care facem chestii, plătim taxe, plătim rate și mai facem și vreun copil, rămânem cu ei încuiați într-o sală de clasă până reușim să ajungem la ei să-i luăm. E o amărăciune care mă apasă de mult timp. 
• Am decis că nu e de ajuns doar să fiu un cetățean corect (și amărât) deci m-am înscris în PLUS. Nu am absolut niciun interes și nicio speranță personală și nici un hiper mare avânt nu pot spune că mă mână în luptă. Vreau să ajut cum pot, dacă pot. Deocamdată cică monitorizez presa la mine în sector. 
• Cred că am intrat în acea etapă a vieții în care complimentele referitoare la vârstă sunt un pic insultătoare, dar mă adaptez și eu. Lumea reacționează surprinsă când aude că am 37 de ani. Deși eu una știu destui oameni de 37 de ani care arată mult mai tineri ca mine. Mai zvelți, mai neîncercănați, etc. Surpriza asta înțeapă nițel, e un fel de precursor al „mamaie, da' dormi în formol?” În fine. Mă învăț eu și cu asta. 
• E foarte frumoasă perioada asta a vieții mele. Cunosc suficiente lucruri cât să mă știu utilă și necesară, iubirea rămâne ambivalentă și constantă, familia mea e închegată și frumoasă, partea materială care ne-a chinuit și întunecat mare parte a începuturilor vieții de adult (ziceți voi ce vreți, dar e groaznic să fii sărac și dator și speriat) s-a stabilizat și asta. Nu mai am insomnii, dimpotrivă, dorm lemn. Migrenele s-au rărit până aproape la dispariție. O fi un început de toamnă și pentru mine? Oricum ar fi, e primul an în care toamna nu mă mai întristează. Nici cea de afară, nici cea pe care-o simt pe tâmple.

Read More

Consumabile Roborock

Mi-am luat un pachet de 12 piese consumabile de pe GearBest la 17$. Asta în condițiile în care titanul REDUCERILOR CARE NU SUNT REDUCERI are nesimțirea să ceară 327 de lei pe un set de 6 consumabile. Am zis să aștept până sosesc înainte să le recomand, să văd cum sosesc și dacă sunt ok. Sunt absolut ok, sunt Xiaomi, au sosit cam în două săptămâni.
Singura belea e că a trebuit să mă car la oficiul vamal. Am parcat undeva pe lângă parcul Carol - paranteză: kudos celor care au dat de permis acolo. La vamă nu mi-au cerut nici să plătesc vreo taxă, nici să verifice conținutul pachetului, deci m-au chemat acolo așa, just for shits and giggles.
The end. Ah era să uit, iată linkul.

https://m.gearbest.com/goods/pp_009318647276.html

Read More