Showing posts sorted by relevance for query celalalt. Sort by date Show all posts
Showing posts sorted by relevance for query celalalt. Sort by date Show all posts

22 February 2013

Celalalt


Mai vreau copii. Nu unul, nu doi, mai vreau 15 copii, si de-ai mei si adoptati, si mici si mari, sanatosi sa fie. Dar realist vorbind, nu i-as putea creste pe toti astia 15 cum se cuvine. Asa ca sper la doi, trei (idealul ar fi fost trei) intr-un viitor mai mult sau mai putin apropiat.
Si totusi ezit. De ce mai vreau alti copii? Pentru ca mai vreau alti copii , e o intrebare care-si da siesi raspunsul in forma bruta. Da, pot sa dezvolt. Partial e instinct. Imi doresc sa mai fac copii, sa ma mai puiesc, vreau sa am cat mai multi omuleti din mine pe pamantul asta. Imi doresc asta ilogic, visceral si fierbinte. Si da, ma doare fix in cur de suprapopulare. Pentru ca eu consider ca la 8 copii facuti de altii, care nu vor munci niciodata, pentru ca nici ma-sa n-a muncit vreodata, care vor trai si vor muri din ajutor social si mici invarteli, it pays off , merita si unul de-al meu care are sanse mai mari sa produca vreodata ceva. Singurii care se scarpina in cur si se vaita de suprapopulare sunt, culmea, cei care au, statistic vorbind, mai multe sanse sa produca vreodata resurse si venit.

Mai vreau alti copii si pentru ca am ramas iremediabil indragostita de sarcina si de prima jumatate de an de dupa nastere. Desi, fireste, apare un daca: dar daca nu va fi la fel? Daca in locul sarcinii optimiste, vesele, picurand endorfine din fiecare por, ma trezesc cu 9 luni de cosmar toxic, de probleme medicale, de angoasa, de teama, de dureri? Daca in locul lacrimilor duioase, de fericire, se instaleaza un pui de depresie port partum de-mi vine si mie sa sar de la etaj cu copilul in brate? Daca, daca, daca. Pana la urma, intrebarea finala e daca nu cumva idealizez prea mult acea perioada pentu ca nu ma pot raporta decat la expertienta mea proprie - care a fost unica si intr-adevar, minunata.

Pe de alta parte , desi raspund fara sa ma crispez la intrebare "dar de ce mai vrei copii", sau "chiar mai vrei copii?" , o consider nepoliticoasa. Una pentru ca nu vred ca am dat vreodata impresia , eu personal, ca experienta maternitatii e similara cu aceea a sexului anal cu o tulumba de pompieri. Daca parintii vostri poarta asemenea sentimente duioase "poverilor" de voi, problema voastra. Mie imi place sa fiu parinte. E placut, e fain, nu imi "mananca" timpul, nu regret decat ca nu am facut asta mult mai devreme deja. Deci intrebarea astea cu "vorbesti serios, chiar mai vrei copii" ar fi jignitoare - daca as fi usor ofensabila - pentru ca ar presupune ca nu eram intreaga la cap cand l-am facut pe primul ci am avut un ambatz trecator si bizar, iar odata ce am vazut ce naspa e, nu doresc sa repet.

De altfel, extrapoland, as putea si eu repeta intrebarea. Pentru mine sa imi doresc copii sau sa ma bucur ca sunt parinte e la fel de firesc si obisnuit ca si dragostea fata de partenerul tau de cuplu, de exemplu. Ce-ar fi sa intreb "iti iubesti prietena? sigur? pai de ce?" si probabil ai balbai "ah pai o iubesc, ne stim demult, e o fata minunata, e desteapta" si ce-ar fi sa plusez si eu, idiotic si obtuz, pe aceeasi linie cu intrebarile "dar nu te gandesti ca e doar instinct de procreere?"  - "Dar poate doar ti-e a fute? Poate doar ti-e frica sa nu mori singur? Poate n-ai bani sa achiti singura ratele la casa? Poate nu ai cu cine sta? Poate te sperie sa ramai doar tu cu tine si atunci iei pe unul / una cu aceleasi temeri si va prefaceti ca sunteti doi? "si evident probabil as atinge din greseala unele adevaruri sacaitoare, as scandaliza cu ipoteze gonflabile, dar oricum ai lua-o, intrebarile mele ar fi la fel de stupide ca ale tale.
Referitor la "dar e doar instinct", eu nu prea reusesc sa inteleg cee cu minimalizarea asta a instinctului. Existam ca specie datorita lui.
Instinctul iti spune sa nu-ti mananci cacatul, printre altele. Il desconsideri in asa hal? Ok, ia-ti o lingura, davai-davai.

Si totusi nu reusesc sa ma conving ca nu mai vreau inca un copil. Ba mai vreau, il vreau sfasietor de mult. Mai vreau o burta, mai vreau o nastere, poate naturala de data asta, mai vreau un capsor moale si pufos, mai vreau miros de lapte, ochi aposi, maini mici.
Apoi ma intreb, pentru cine vreau asta? Pentru mine, vine raspunsul sincer si imposibil de fentat. A. ar fi fericit daca ne-am opri la unul, din ratiuni mai degraba financiare, deloc de neglijat si astea. Pana la urma inca stam cu chirie si inca suntem bagati in rahatul ratelor in asa hal de respiram cu paiul. Pentru Alex imi doresc un frate? Nu, e o minciuna sfruntata. Niciodata, jur, niciodata nu am sa imi mint copilul spunandu-i ca i-am facut sora sau fratele "pentru el". Ca sa aiba cu cine se juca (desigur, pentru ca noi, aici pe muntele Sinai suntem foarte singuratici si trebuie sa ne puim non stop ca sa avem cu cine socializa), ca sa invete sa imparta (iarasi, eu sunt singura la parinti, chiar crezi ca nu impart? ma vezi vreun Smeagol aparandu-si cu indarjire avutiile?) sau, gogomania absoluta, in caz ca iese fata,  "ca sa fie pereche". Nu merci, eu stiam ca perechile de genul asta produc copii cu 7 degete si coada.
(Disclaimer: familiile non incestuoase cu copii cu 7 degete si coada sa ma scuze, bla bla, etc, licentiozitate artistica, lalala. Familiile incestuoase sa incerce sa mai doarma si in camere diferite.)
Deci pentru mine vreau mai multi copii. Am stabilit deja ca nu stiu exact de ce ii vreau dar ca nu ma intereseaza sa stiu de ce ii vreau, doar vreau si mie una mi-e suficient.
Sau nu mi-e suficient. Mi-e suficient cat sa nu am eu vreo urma de dubiu asupra dorintei mele, insa dorinta nu inseamna si decizie, atat timp cat ii afecteaza si pe ceilalti. Ori marele meu cui si marea mea intrebare este cum e afectat celalalt copil de aparitia fratilor mai mici. Pentru ca celalalt, in cazul meu, e Alex, Alex fiind in momentul de fata copilul, singur si unic, indivizibil, fara frati si surori care sa ofere termene de comparatie.
Mai pe sleau, ma tem sa nu-mi iubesc mai putin fiul.
Sau ma tem sa nu-l iubesc la fel dar sa arat mai putin.
Pentru ca iubirea nu e doar o stare de fapt, o declaratie, spui "te iubesc" si apoi te caci in capul omului, revii din cand in cand si reasiguri "te iubesc, domle!", iar iti bati joc si tot asa. Iubirea e atentie, iubirea e empatie, rabdare, compromis, dovada, fapta, actiune.
Da, cumva si eu ader  - sper, nu ader - la ideea aceea ca dragostea de mama e ca un aluat; pe masura ce adaugi ingrediente, creste. Mai pui un copil, mai pui niste iubire, niste respect, niste rabdare si uite asa ajunge pentru toti.
Si daca nu-i asa? Nu la modul general, nu cred intr-o conspiratie mondiala a familiilor multipare Dar daca nu va fi asa la mine? Habar nu am, dar nu ma pot opri sa nu observ. M-am intalnit zilele trecute cu o prietena, avea 2 copii, unul de-o varsta cu al meu, celalalt mai mare. Mi-a vorbit numai de cel mic, i-a spus pe nume, i- s-au aprins ochii. A trebuit sa intreb eu de celalalt, cu o panica din ce in ce mai greu de controlat. Dar celalalt ce face, celalalt la fel de usor a fost la varsta asta? Celalalt a fost dus la bunici? Celalalt, celalalt, ZI-MI SI DE CELALALT imi venea sa zbier, de ce nu-mi vorbesti si de copilul cel mare, de ce dai dismiss din voce si din gestul fluturat al mainii, inteleg ca-mi spui prin limbajul corpului ca celalalt e bine, celalalt e baiat mare, lasa, sa vorbim de cel mic, dar nu, eu vreau sa aud de celalalt, pentru ca daca ma hotarasc si mai am un copil, Alex va fi celalalt!
Si uite asa am ajuns sa intreb discret colegi, colege, frati mai mici, frati mai mari, sa contorizez poze cu copii mai mici, mai mari pe Facebook si sa ma crispez de cate ori celalalt are mult mai putine poze sau poate apare intr-un colt de fotografie, in background, cu fratele cel mic si adorabil si buflei in prim plan. Si sa rasuflu usurata si recunoscatoare cand vad poze de familie in care cei trei sau doi sau cati or fi ei copii sunt reprezentati cat de cat echitabil, si ca pozitionare si ca numar de aparitii. Da, da, probabil o fi doar faptul ca la vremea lui celalalt a avut si el teancul lui de poze si albume, si ca bebelusii sunt mai mici si mai moi si mai noi, dar iti dai seama ce face asta la psihoza mea in formare?

L-am intrebat pe A., nimic imbucurator. Si-a acceptat rolul de frate cel mare pentru ca evident, nu avea ce face. Fratii sunt pusi in fata fatpului implinit. Mi se pare cam aiurea ca li se mai si da iluzia deciziei "vrei un fratior sau o surioara? nu? ei lasa ca o sa iti placa". A fost un frate mai mare bun. A fost o dadaca, a schimbat, sters, plimbat, l-a si batut pentru ca nu stie exact de ce, dar l-a batut, a vegheat intermitent asupra celui mic pna cand cel mic a ajuns dublu cat cel mare si si-a luat zborul prin alte tari. A facut asta pentru ca "asa trebuie". A facut asta consecvent, cu rabdare. Deci a fost un frate mai mare bun, da? Si atunci de ce nu jubileaza?

Si totusi nu cred ca asa trebuie. Ma jigneste ideea ca Alex ar putea ajunge bona neplatita a unui frate mai mic. Una e ajutorul ocazional, cerut spontan si oferit constient, si alta e impunerea unui rol nemeritat de greu pe umerii unui alt copil. Copiii n-ar trebui sa legene pe picioare ore in sir un bebelus pana adoarme. N-ar trebui sa creasca alti copii. Nu in viata mea, nu in lumea mea. Copiii n-ar trebui sa iasa afara si sa il pazeasca pe cel mic pentru ca el e mic, ei sunt mari. Iar daca mama nu poate ea sa si-i pazeasca sau legene pe amandoi, atunci mama poate ar face bine sa se intereseze de masuri contraceptive in loc sa transfere indatoririle sale in carca celuilalt copil. Responsabilizarea copiilor se poate face si altfel. Da-i o pisica sa ii dea apa si mancare, pune-l sa planteze o floare, invata-l sa isi curete singur camera, implica-i pe amandoi in gospodarie, cumparaturi, decizii, dar nu le pune in brate un plod jumatate de zi, for fucks sake. Nu cu gestul asta napoleonic de "asta e, trebuie sa accepti, iata, sunteti  doi si ghinion, tu ai iesit primul", pentru ca si tu si eu stim ca nu a venit o barza gigantica pe un geam si vi l-a adus pe al doilea deci deturnarea completa a resnposabilitatii e ipocrita.

Bun, deci am punctat si asta. Daca voi avea mai multi copii, nu-i voi impune lui Alex sa ii creasca. Imi voi reaminti ca eu i-am vrut, eu i-am facut, deci eu trebuie sa le port tuturor de grija. Si daca totusi in pofida celor mai bune si echitabile intentii ale mele, ma trezesc ca il prefer pe al doilea? sau pe al treilea?In momentul de fata Alex e unic si perfect. E minunat, de la felul in care i se impletesc genele manunchi, pana la felul in care silabiseste. Si daca fac un copil cu gene si mai lungi? Sau care vorbeste mai repede, sau care e mai dragalas, sau mai cuminte, sau doarme mai bine, sau sau sau si nu ma pot opri sa nu observ.Pentru ca fiecare mama opbserva diferentele totusi; ma luasem de altfel de la articolul asta ar Marei Wagner. Care cu inima usoara si blandete, dar si spirit de observatie, puncteaza diverse milestones, asta facea asta la varsta asta, astalalta nu, in schimb face asta. Ei, eu cand incerc sa raportez asta la propria mea viata, ma sperii. Toti copiii sunt diferiti. Si daca urmatorul e diferit de primul intr-un mod care m-ar face sa il iubesc mai mult?

Mda, deci astea sunt temerile mele reale, cele mai mari. Imediat dupa asta vin si grijile de ordin financiar. Asa e, copiii cei mici pot purta haine de la cei mari, dar nu vesnic. Asa e, daca alaptezi, dormi cu ei in pat, accepti haine si jucarii de la alte persoane cu copii si nu cumperi toate rahaturile din reclame, economisesti sute de lei. Ca si mine. Copilul asta ne-a costat (ce termen urat, in contextul asta) pana acum, in doi ani de zile, mai putin decat cainele, cred. Dar cat timp? Doar n-o sa-i alaptam pana in facultate? Doar n-o sa dormim impreuna pana la insuratoare? Doar nu se vor multumi doar cu zambete, hrana si pace mereu. Mie una primii 5-7 ani mi se par intr-adevar ieftini tare - daca accepti sa-ti folosesti capul si propriile resurse. Insa dupa asta? Dupa asta vin dorinte, dpa asta vin sperante, dupa asta isi doresc sa aiba un anume tip de haine, sa incerce o anume activitate, sa poarte haine noi si nu de la varu Vasile sau vesnic de la fratele cel mare, lalaite dar "ce-are draga, le calcam si sunt ca noi". Dupa asta incep scoala, cardul de materii, manuale, dupa asta poate , mai stii, vrei sa NU ii dai in cloaca asta care a ajuns invatamantul de stat si vrei sa incerci pe cel alternativ sau privat. Ce fac atunci? Ce voi face atunci daca realist vorbind eu probabil mi-as permite sa cresc bine un copil, asa si-asa doi si nasol rau trei, dpdv financiar? Cum tin 2 copii la facultate? Cu ce bani sa duc trei copii la inot? Nu-i intreb pe altii, sincer, e treaba lor, bravo lor daca pot si au cu ce; ma intreb pe mine, ajunsa la o varsta la care nu mai visez ca ma calca masina trezoreriei. Imi voi permite? Care sunt sansele sa imi permit sa le ofer confortul unei vieti sigure, fara amaraciuni din lipsuri?

Mi-a povestit o doama ca baiatul ei cel mic era amarat inainte de banchetul de la BAC ca n-aveau de unde sa ii dea un ban. S-au certat, ea repetand mereu "daca n-am, n-am" iar el a intrebat "si daca tot n-ai, de ce m-ai mai facut?", moment in care ea l-a palmuit replicand cu mandrie indignata "de asta!"
Mie una nu mi se pare asta o intrebare nelalocul ei. Dimpotriva, ma pregatesc temeinic pentru ea. Si sper sa primesc reprosul asta cat mai tarziu si cat mai rar. Nu indraznesc sa cred ca niciodata.
Ma deranjeaza glorificarea nasterii in fata copilului. "Trebuie sa-mi fii recunoscator ca te-am nascut!" mie imi suna a "trebuie sa-mi fii recunoscator ca nu te-am avortat". Ce e nasterea, un hatar pe care noi parintii, in prea mare mila noastra, il facem copiilor? Ne-au cerut sa se nasca? Au stat cumva in noapte in spinarea noastra, la ceas de seara, pandindu-ne ovulatia si implorand "haideti, dati din buci acolo, chiar imi doresc nespus sa ma nasc, e cea mai mare dorinta a mea, stiu ca nu merit dar va rog, in marinimia voastra, faceti-ma si va voi fi vesnic recunoscator" ?
Si atunci de unde prostia asta cu recunostinta copilului pentru simplul fapt ca a fost facut si nascut? Conceptia se presupune ca a avut loc de comun acord inte doua persoane constiente si responsabile. Daca n-a fost cazul, cu atat mai rau. Ciocul mic si incearca sa nu mentionezi copilului tau ca s-a nascut ca urmare a unui rateu contraceptiv. Nasterea e urmarea fireasca a sarcinii, chiar daca injuratura romaneasca cea mai frecventa e un fel de inversare a acestui proces, sa fim seriosi, daca ai ramas insarcinata si totul merge bine , nasti nu pentru ca ai fi tu vreo mare miloasa de hatarul plodului, ci pentru ca aia e, asa se termina povestea.

Si uite-asa. Decizia de a avea copii este doar a noastra, ca parinti. Ne priveste pe noi. Noi suntem responsabili de urmarile ei. E o decizie care ne priveste si pe care trebuie sa ne-o asumam. Iar eu ma foiesc si ma framant si nu stiu decat ca vreau, dar nu stiu daca pot, daca merit sau daca e bine. Si principalul motiv e ca ma tem groaznic ca Alex sa nu devina vreodata, fie si pentru o fractiune de secunda, celalalt.

Read More

29 July 2015

Cum a fost in concediu + doua recomandari

Fuse si se duse minusculul nostru concediu de vara din anul asta. Ce e drept, a avut o durata optima. Am plecat fix cand parca incepeam sa ne plictisim.
A fost excelent. N-am vazut minunatii, n-am pasit prin locuri nepasite de umbra de pamantean, n-am fost la capatul pamantului, dar a fost excelent. Ne intoarcem odihniti si bucurosi - ceva la care cu greu pot spera parintii cu copil de sub 5 ani.
Poate suntem noi mai nemofturosi, ce sa zic. Stiu ca postarea mea se adauga unui lung sirag sezonier pe aceeasi tema, si vad ca si vara asta ploua cu nemultumiri. Unele mi s-au parut intemeiate, altele...ce sa zic, poate peste altele se putea trece cu putina ingaduinta. Stiti vorba ceea, la omul ciufut si agheasma pute.

Noi am fost norocosi sau poate mai putin sensibili, habar nu am, sau asteptarile ne erau maruntele - sa nu ploua, sa nu fie jeg, sa fie fericit asta micu si implicit si noi, sa nu facem insolatie, sa nu mancam vreo vechitura de sa ne bage in spital si sa ne odihnim cateva zile. Toate bifate.
Am fost pe mai putin apreciata plaja Modern din Constanta. Am descoperit-o acum 3 ani - ne gazduieste o cunostinta care locuieste chiar pe-acolo, la 5 minute de plaja. N-are fite, n-are cine stie ce staif (plaja, nu cunostinta), n-are cine stie ce renume dar uite ce are bun totusi:

- fenomenal de multi copii. Asta e un avantaj doar dupa ce ii capeti pe ai tai. Adultii sunt toleranti pentru ca au si ei asa ceva pe-acasa. Alexandru si-a gasit in fiecare zi noi tovarasi de joaca, si e minunat sa vezi cat de frumos relationeaza si se harjonesc in doar cateva minute - ba chiar secunde - de cand dau ochii unul cu celalalt. A cladit castele, s-a balacit, s-a fugarit, a inotat - cu colac - a fost tot un zambet si-o veselie. Iar seara a dormit lat. Inca un avantaj nepretuit. Un copil plictisit si singur e greu de dus. 500 de copii veseli sunt minunati

- apa foarte mica. Era mult, mult, mult de mers pana sa iti ajunga apa macar la coapse. Plaja coboara foarte, foarte lin in apa. Prin urmare, nu stai cu inima in gat de groaza ca nu-l mai vezi, unde-o fi, inca un pas si dispare etc. Ne-am permis chiar luxul nesperat sa stam pe sezlong - cu ochii la el, fireste.

- plaja cu nisip fin, curat, fara scoici taioase si multe, fara pietre, cantitate minima de alge. Curatica - ish in rest. F curata dimineata dar cand plecam deja se strangeau saci de peturi, cartoane etc. Dar macar se strangeau.

- oameni fara fite, fara mofturi. ca noi, asa. Am stat cot la cot si intelectuali si corporatisti si hippies si rromi si nouveau-proletari si pensionari si nu ne-au picat niciunuia galoanele din asta. Copiii s-au jucat la gramada, noi am perorat platitudini neutre cu o bere sub nas. Eram ca intr-o reclama de la Benetton, doar ca in pielea goala

- exceptand echipajul ligheanului Andreea, care au racnit DILU DILU CROCODILU, HAIDETI SA VA PLIMB COPILU!' si CE-S CINCI LEI, DAR-AR DRACII-N EI cam de 2 ori pe zi, nu ne-a inghesuit nimeni sa ne vanda nimic. Ba mint, a trecut unu cu porumb, dar soptea atat de discret de zici ca vindea cocaina

- chestii ieftine. 15 lei sezlongul, 5 lei suc / bere, 4 lei apa, 5 lei hamsii, 2 lei inghetata, din astea. chestiile de plastic pt copii iarasi ieftine - colaci, pernute, chestii de stropit cu apa, etc.

Ieri am intrebat cu sfiala niste cunostinte din partea locului de unde ne-ar sugera sa mancam ceva scoici, peste, din astea - eu nu prea le stiu, dar eram curioasa sa mai incerc. Mi-au raspuns fara ezitare - Bulgaria!  :)) apoi cand am explicat ca Fatuca n-are pasaport, au venit cu alte doua propuneri - Pescaria lui Matei si Golful Pescarilor, ambele una langa alta, la Agigea.
Era cam a patra sansa data scoicilor - am mai mancat si mi s-au parut nitel gretosele, cam chewy, cam ...much ado about nothing. Dar mi-am zis ca totusi, poate daca le mananc din locul in care sunt pescuite, pregatite intr-un restaurant cu specific, poate le dibuiesc si eu.

Zis si facut, pornit spre Agigea. Ajuns usor cu Google Maps (care a incercat sa ne deturneze doar de 2 ori, insistand sa "turn right" intr-un sant sau intr-un capat de drum alta data), dar altfel, daca ignorati tehnologia de ultima ora si tineti ochii pe indicatoare, le gasiti pe amandoua.
Pescaria lui Matei a fost primul restaurant la care am ajuns. Specific pescaresc pana la suportul de scobitori, asezat pe malul marii, priveliste minunata, mancare habar nu avem pentru ca n-am mai ajuns nici meniul sa-l vedem bine.

Am intrat in local urmariti din priviri de trei sferturi din personal, ne-am ales o masa sub privirile aceluiasi personal, si in momentul in care ne-am pus la ea s-a apropiat unul sa ne anunte ca trebuie sa ocolim terasa si sa intram in interiorul localului, la receptie, unde sa ni se ofere o masa. Fair enough, doar ca ar fi fost o idee sa ne zica asta inainte sa bajbaim printre 45 de mese, scaune, clienti, furculite si farfurii cautand o masa goala. din moment ce era limpede ca dupa asta umblam, doar nu ne tineam toti trei de manuta sa ne aruncam in cap de pe frumoasa stanca.

Am mai stat vreun sfert de ceas la frumoasa masa si vazand ca localul e plin si chelnerii au o mie de treburi de facut, iar a o mie una adica sane scape si noua un meniu peste ochi nu mai incapea in program, ne-am ridicat frumusel si am facut traseul sinuos in sens invers, spre iesire, sa incercam si a doua optiune. Nu de alta, dar cand stii ca ai 2 una langa alta, ca au acelasi specific si ai copil flamand si obosit dupa tine, parca nu-ti mai vine sa astepti ca pe mantuire o ocheada de la vreun angajat. Oricum, de clienti clar nu duc lipsa iar recenziile sunt foarte bune. Eu de mancare nu stiu ce sa zic, pot zice doar ca aveau un mis en place frumos si oliviera in forma de barcuta :)

Am facut cativa pasi pana la Golful Pescarilor, intr-adevar sunt una langa alta, si ca sa nu mai patim la fel am inhatat doua meniuri in drum spre masa. E frumos si acolo. Mesele sunt asezate suficient de spatiat, o terasa foarte mare, loc de joaca pentru copii si cateva foisoare in jurul acestuia. Ne-a placut orientarea catre familie si l-as recomanda familiilor cu copii.
Ne-a ajutat mult faptul ca am putut sta la masa privindu-l pe Alexandru cum se joaca - n-a vrut sa incerce nimic nou in meniu - fara sa ne ridicam din clipa in clipa sa verificam pe unde e si ce face. Muzica de jazz cu un volum suportabil - am apreciat lipsa radioului sau a vesnicului CD cu BAILANDOOOOO. 

Mi-am ales cu ceva emotii midii in sos de vin alb. Cum spuneam, ramasesem cam dezamagita si mirata de gusturile celor care apreciaza scoicile - mi se parusera ori nu cine stie ce chestie ori de-a dreptul scarboase. Mi-am descoperit un nou fel de mancare favorit, dar am descoperit si o diferenta de la cer la pamant intre ce mancasem eu (tot midii, dar naspete) si ce-mi servisera ei. Prin urmare da,voi mai cumpara scoici, dar voi incerca doar de la mare sau de printr-un port si doar din restaurante cu specific pescaresc. Poate-s eu ridicol de prudenta, dar diferenta intre ce incercasem eu in trecut si ce-mi dadusera cei de la Golful Pescarilor a fost atat de mare, incat mie nu-mi mai arde de cumparat de oriunde asa ceva. 

Portiile sunt mari, scoicile au fost foarte gustoase, frumos mirositoare (eu deja decisesem ca duhoarea aia de bahlit o fi o caracteristica a lor - nu-i adevarat, iata ca pot mirosi nemaipomenit de fain), fragede, delicioase. Sosul era foarte bun, chelnerita prietenoasa si prompta. Sotul meu si-a luat un chefal cu mamaliga si mujdei. Am gustat fiecare din portia celuilalt - foarte bun si al lui si recunosc ca acum inteleg de ce unii cunoscuti de-ai mei fac mari eforturi sa cumpere peste de captura, nu de crescatorie. Ok, ati avut dreptate, admit - e altceva. 

Preturile zic eu ca au fost ok. Pentru o portie mare de midii, apa, 2 cola, cafele si chefal am plecat din Golful Pescarilor mai usurei cu 100 de lei. Dar cum deja am decis ca nu mai incerc delicateturi dintr-astea decat prin locuri in care sunt preparate bine (adica tot acolo, la anul sper), eu zic ca a fost bine. 

Alexandru a fost fericit si easy-going tot concediul. I-a placut tot, a incercat tot, s-a dus direct in apa, fenomenal de mult conteaza un an in plus si mai multa intelegere din partea tuturor. 
Suntem fericiti, bronzati si satui. Ceea ce va uram din plin si voua!
Read More

27 February 2015

Timpuri Noi

Observ tendința de a glorifica trecutul, in paralel cu remarca dezamăgită că nu s-a schimbat nimic.
Pe de o parte abunda articole despre generatia cea libera si minunata de acum 10, 20, 30, 40 de ani, care isi ridica amarata de cheie de la gat la rangul de medalie olimpica.
Pe de alta parte ne plangem ca nu progresam deloc.

Eu zic ca am progresat chiar bine. Si ca sa contracarez miile de articole "aolica, se alege praful", am sa insir ce schimbari in bine mi se pare mie ca vad in jur, de pe vremea "mea" (apropos. e inca vremea mea. cat am puls , e vremea mea.) pana in prezent.

1. Nu ne mai pocnim atat de des.

Da, asa e, judetul Vaslui inca furnizeaza 85% din furajul pentru Times New Roman si stirile de la ora 5. 7. 11. 9 si 6 fara un sfert, in materie de violenta stupida.
DAR. Eu zic ca am progresat. 
Eu personal, cu astia doi ochi de-i am in cap, vad mult, mult mai rar barbati batandu-si femeile pe strada, femei cu ochii vineti, parinti lovindu-si copiii in public. Puteti sa fiti cat vreti de ipocriti si sa sustineti ca asa ceva nu se intampla in anii 80 si 90. Eu sustin ca vedeam frecvent copii luati in suturi de la scoala. Sustin ca tin bine minte cand s-a dezbracat o colega pt ora de sport si am vazut-o vargata ca zebra - fusese batuta cu furtunul de la masina de spalat. Sustin ca imi amintesc cand un  cetatean incerca, in orasul meu natal - care se intampla sa fie fix Vasluiul, apropos - sa isi arunce cetateanca-consoarta de pe balcon. Iar printre gura casca erau si doi politisti, dintre care unul a intrebat "ne bagam?" Si celalalt a raspuns, sfatos "nu, e familia lor."
Deci nu stiu ce=ati vazut voi, dar stiu ce nu mai vad eu. Si nu, nu e pentru ca nu mai locuiesc in Vaslui de foarte multi ani :) 

Sunt batuti infinit mai putini copii la scoala acum decat atunci. Da, nu e bine sa ne felicitam atat timp cat inca sunt loviti restul, dar eu zic ca mergem pe drumul cel bun. Chiar ati uitat rigla, aratatorul, palmele, trasul de perciuni, lovitul cu capul de tabla? Acum fac subiectul unor scandaluri mediatice. Atunci erau normale si acceptate

2. Mass-media e de bine de rau mai curata

Ma refer la o cantitate enorma de pornografie si violenta, Stiu, stiu ca-mi veti vorbi despre asistentele de la diverse emisiuni TV, despre stirile de la ora 5, despre porn.
DAR. Asa rablagit si cangrenat, exista un CNA. Si cu toate ca s-au razboit cu formatii dragi mie, au macar un rol - chit ca nu se achita bine de el - benefic.
Cand aveam eu 8 sau 9 ani existau publicatii de genul Infractoarea, Crima si Viol. Existau elucubratiile din Romania Mare - alea cred ca inca mai exista. Existau efectiv crime si violuri, fictive sau reale, descrise. Iar eu la 9 ani m-=am dus si mi-am cumparat un rahat din ala sa vad ce scrie in el si nu mi-a zis absolut nimeni ca nu ar trebui sa cumpar asa ceva.
Da, acum sunt stirile pline de babe facute fideluta cu securea de un nepot. Dar doamne, erau si mai demult. Si nici macar amaratul ala de blur sau un minim de respect fata de trup sau de identitatea cuiva nu exista. Mai tine cineva minte cand a fost ucis Ioan Luchian Mihalea? Sau poate trebuia sa intreb daca mai tine minte cineva cine era Ioan Luchian Mihalea. Ei, eu da. Stii de ce? pentru ca i-au filmat si pozat cadavrul sfartecat din toate unghiurile, iar apoi au difuzat respectiva chestie. Mai tin minte si diverse documentare cu tenta snuff. Ma rog. Eu personal ma bucur ca nu mai sunt, acum. 

3. EU nu mai trebuie sa gatesc.

Stiu, comparativ cu tonul serios al primelor doua puncte, e complet neserios sa alatur asa ceva. Dar mie mi se pare o evolutie absolut importanta.

Cum sa va zic eu voua. 

Astazi, in anul de gratie 2015, pot sa spun la serviciu "N-am avut chef sa gatesc nimic, asa ca am comandat niste chinese food." 
Si singura replica probabila ar fi "serios, si cum sunt, ca voiam si eu sa incerc".

Eh. Sa fi zis eu asa ceva , daca as fi trait vreo 30j de ani mai devreme si m-as fi maritat prin anii 80, nu stiu. Presupunand ca exista chinese food. 
M-as fi autodenuntat drept o mizerabila care risipeste venitul familiei probabil :)

In clasa a 6a am facut lucru manual. Care mie una nu mi-a folosit. Insa doamna profesoara, o mustacioasa nitel isterica, ne declara la fiecare ora:
"Degeaba stii carte si esti desteapta, daca nu stii sa faci o oala de fasole. Vine barbatul acasa si iti da in cap si cu oala, si cu cartea"

Eu una zic ca s-au schimbat lucrurile in bine si pe aici.
Pentru ca fasole tot nu stiu sa fac, si capul spart niciodata nu l-am avut.


Uitati-va putin in jur, Am progresat enorm, in bine. 
Da, am si pierdut, da, anumite parti din noi poate erau mai bune, cum ar fi faptul ca eram copii sau eram foarte tineri. Poate uneori mancarea era mai curata - desi imi amintesc cu cata lejeritate aruncau toate bunicutele cu DDT prin gradina, sa starpeasca gandacii, dar ma rog, asta e deja alta discutie.

Daca, doar daca ne-am scoate din cand in cand capul din propriul posterior, am reusi sa vedem si bine in jur. E foarte comod sa vezi doar raul. Una la mana ca e mai evident; te scuteste de un efort, iti permite un grad de miopie sociala. In al doilea rand, e mult mai la indeaman sa acuzi si sa critici, decat sa lauzi sau sa pui umarul. In al treilea rand, te interpune pe o falsa pozitie de outsider dominator. Tu, dintr-un imaginar "afara" constati ce rau e inauntru. Dar crede-ma, in aceeasi balta colcaim toti. Nu-i mai bine sa mai vedem si nuferii din cand in cand si nu doar mâlul?
Read More

02 July 2014

Despre ele

Existenta noastra ca familie a fost dintotdeauna marcata de boala mamei. Chiar si pana sa fi aflat, se stia, se soptea. Ar fi trebuit sa-mi spuna, dar e ok si-asa. Am aflat singura. Cand aveam 7 ani, mama a facut o criza sub ochii mei, pe peronul Garii de Nord, si uite-asa am aflat. Intre necunoscutii care se agitau inutil, smucindu-ma si inghesuindu-ne, intre spasmele mamei si tipetele mele, ziua aceea a marcat confirmarea catre mine a faptului ca noi suntem nedorit de altfel si asa vom si ramane.

Din ce stiu eu, crizele se impart in trei nivele de intensitate, culminand cu grand mal - din asta avea mama. Uneori dispar, daca e sa fie petit mal, uneori organismul , in special cel tanar, in permanenta refacere si crestere, le inlatura. Oare de-asta i s-a zis la noi boala copiilor? Pentru ca uneori disparea, spre maturitate? Nu stiu.

N-am reactionat bine deloc si n-am fost un ajutor de nadejde la inceput. Recunosteam clantanitul in gol, scrasnitul mecanic al dintilor, si saream ca arsa din pat. Dar in loc sa alerg spre ea, fugeam de ea, ma ascundeam pe unde nimeream, pe sub pat, prin dulapuri. Imi era teribil de greu sa ma adun si s-o protejez. Ma ingrozeau ochii dati peste cap, mereu in stanga sus, mereu acolo, trupul ei contorsionat si zgomotul specific al aerului care iesea rapid din plamani, intr-un urlet inuman de aspru. In timp, m-am impins sa trec peste egoismul groazei. Aveam tot timpul sa ma ingrozesc dupa.

Mama, ca orice bolnav de epilepsie, avea nevoie de ajutor. Am mai povestit cum trecatorii erau sa mi-o omoare o data, incercand sa-i toarne apa pe gat. Si o aspirina. Eternele leacuri dintr-o Romanie vaduvita de orice.
 Daca se-ntampla sa vedeti un epileptic in criza, incercati sa-i protejati capul si fata. Mama si l-a spart o data. iar eu am sunat, plina pe maini de sangele ei, si m-a poftit dispecera de la salvare sa ma duc in pizda mamii mele epileptice si sa revin cand oi fi majora, pentru ca ea n-avea voie sa ia in considerare apeluri de la minori. Mai erau vreo 3 ani de asteptat.
Un alt mare risc e sa-si inghita limba si sa moara sufocati. Limba o scoteam apasand delicat mandibula si cu un servet curat sau cu o coada de lingura de lemn sau cu orice altceva care nu risca sa-i sparga dintii intre convulsii sau sa-i intre pe gat. Nu cu degetele proprii.
Uneori reuseam sa preintampin declansarea crizelor daca le prindeam din faza de aura. Sau de debut, sau cum i s-o mai zice. Nu m-am intrebat niciodata cum i se zice. Totusi, daca apucam sa o prind cand auzeam zgomotul sec de masele scrasnite, apelam la tot felul de trucuri si uneori mergea. ii masam mainile cu putere. O muscam de degetul mic, odata i l-am invinetit si s-a suparat apoi. Si in timpul asta incercam sa o trag binisor spre ceva moale si fara colturi. Sa aiba unde sa cada.

Dupa criza venea somnul, somnul greoi si rece ca noroiul, somn incununat de noi vanatai si insangerari, vegheat de mine, tremurand, bocita toata, un ghem de nervi si frica si muci si lacrimi si de ce de ce de ce vino inapoi. Si venea inapoi, fara sa-si aminteasca nimic, imi suradea chiar, spunand ca a dormit bine. Apoi se dezmeticea, privea in jur, isi vedea hainele rupte, sangele din buze sau din cap, vreo farfurie cioburi, pe mine vanata si tacuta, si intelegea.
M-a intrebat de cateva ori discret, jenant, chinuit cum fac cand am criza? Nu i-am spus, s-a suparat atat de tare pe mine.As fi vrut sa apuc sa-i spun ca in felul meu stangaci si smucit incercam cumva s-o protejez. Cum sa afle ea, cea mica, delicata, ingrozita de un tiv descusut sau de un fir de par zburlit de vant, ca pret de cateva minute devenea o masa contorsionata de durere si grotesc?

Boala cealalta s-a infiltrat perfid, incet. Nu stim de la ce. Nimeni nu stie, oricum. Am scris despre ea aici, aici si aici, pe cand scriam cu Andreea si Mutunache pe un fel de blog comun. Au fost mai multe ipoteze, toate de altfel plauzibile. Medicatia. Alcoolul, refugiul ei in fata unei casnicii din care nu gasea motiv sa iasa (pe atunci femeile nu prea stiau ca si nefericirea in sine e destul motiv), in fata unei maternitati stangaci asumate, a unei slujbe care o plafona, a unui oras mic, sarac si dusmanos, a ruperii de tot ce avusese intr-un trecut numai al ei. Crizele in sine, unul din zecile de medici asupra caror maini mi-am pironit ochii ne spusese ca la fiecare criza se distrug zeci de mii de neuroni. Nu stiu. Cert e ca cealalta boala, Alzheimer, a intervenit incet incet, s-a furisat, naparca cu cap galben, si a ros incet minunata minte a mamei mele, minunata ei fiinta, fara sa reuseasca vreodata s-o distruga dar pierzand-o pe sine in sinea ei.

Cat am stat eu acasa n-a fost dusa nicaieri pe termen lung. Doar la o serie de crize ce se tineau lant a ajuns in spital, si atunci am vegheat langa ea. In rest, ne-am descurcat noi. Ani mai tarziu, viata noastra era mototolita si chinuita, dar continua sa curga, incetisor. Eu deveneam adolescenta. Mama uita cum ma cheama. Eu am inceput sa incerc sa ma machiez, pe ascuns. Mama s-a pierdut si am gasit-o abia in celalalt capat al orasului. Printr-a 9a am decis ca ma apuc de fumat, iar mama a uitat ce-s alea tigari. Intr-a 8a am dormit pe jos, ingrijindu-le pe cat ma pricepeam, alaturi de tata, pe cele doua femei de a caror viata ma agatasem cu o crunta incapatanare si carora le datoram propria viata. Incapatanarea nu ajuta chiar oricand. Dupa sute de pansamente cu bioxiteracor, dupa sute de lingurite cu apa date noaptea, dupa zeci de tipete, dupa aproape un an de dormit pe podea, sters cacat, adormit cu capul pe banca, intrebata daca de la chefuit cu baieti picotesc la ore, alunecat in proprie depravare si neglijenta, in paralel cu spalat si ingrijit pe cat ma pricepeam, mamaie a murit, cuminte, mica, alba, in patul ei. Am iesit din camera sa iau ceva si cand m-am intors, dormea pe veci, mangaiata de soare, iar chipul ei cu ochi speriati se imblanzise, se linistise intr-o uimire copilareasca. Ma bucur ca nu s-a chinuit.

Pe mama in schimb au mai asteptat-o multi alti ani de chin. In care am vazut destule.
Am vazut in spital o batrana abandonata de copiii ei, pe care am dezlipit-o de pe musama, sub privirea impasibila si comentariile cinice ale unei infirmiere ce rezema un toc de usa la doi metri de mine. Cearceaf n-avea, ca se caca pe ea, deci de ce sa mai spele femeile alea, ca au destule de facut. Nu mai avea piele pe spate, era toata o rana.Si era prea slaba sa mai poata plange.
Am vazut-o pe mama dusa pe picioare in spital si scoasa pe targa. Acelasi om care o bagase in pamant inca un metru insistase sa continuam cu tratamentul. L-am aruncat in loc sa i-l dau zilnic, pe furis, si mama si-a mai  revenit nitel, iar taica-meu bietul a crezut ca datorita respectivului tratament.
A gasit-o odata tata umbland prin sufragerie, cu femeia care trebuia s-o ingrijeasca urland mai tare cu ea, dand spasmodic dintr-un manunchi de busuioc. ii venise ideea s-o exorcizeze sau ceva, iar mama, iritata de stropitul cu apa, ii luase simplu mana si i-o rasucise, apoi plecase.
La 18 ani am plecat de-acasa fara sa ma uit in urma. Peste un an am dat de veste ca exist si am aflat ca pe maica-mea o dusesera la Socola, unde un profesor o retinuse pentru a o studia sau ceva de genul - de tratat nu prea mai avea ce - iar cineva, o infirmiera sau cine stie cine, ca era in rezerva, ii rupsese o mana si-i invinetise un ochi. Mama i s-aruncat lui taica-meu in brate, mica, rupta, batuta, ingrozita, si l-a rugat s-o duca de-acolo, iar taica-meu s-a conformat, ingrozit.
Apoi a urmat casexia, apoi nu s-a mai putut ridica. Apoi a murit. Nu usor, din nefericire. Mare parte din viata ei a fost un ghem de chin si tristete.


Totusi, cred ca aia a fost cea mai buna parte a vietii mele. Poate nu buna pentru mine, fireste, dar buna, partial, stalcit si cu multe, multe greseli care ma macina si-acum, fata de ele. Cand Secom si-a declansat campania cu cacatul ala de supliment, am reactionat sincer si cu ura, pentru ca propagau o idee probabil confortabila dar profund gresita. Anume aceea ca bolnavul devine boala, ca nu mai e el, ca nu mai stie oricum de el.
Dar ele doua au ramas pana au murit doamna Doina si coana Zoe. Cu un sfert de ora inainte de a muri, mamaie-mea mi-a multumit ca in multi alti ani pentru cafea, din patul in care era tintuita, cu venele picioarelor facute praf si mintea si trupul chinuite. In nenumarate ocazii, clipe nepretuite astazi pentru mine, mama mi-a demonstrat ca inca e acolo,  inca exista, ca sine, ca fiinta, inca  e mama mea, acolo, sub mocirla aceea din care nu mai reusea sa iasa. Si pentru acele franturi de vorbe si clipe si acele priviri si gesturi si mici scantei de prezenta lucida, ma bucur pentru toti anii in care le-am tinut aproape. Fireste, au fost ani grei. Dar i-as lua chiar astazi pe umeri inapoi, pentru o clipa alaturi de ele.


V-am scris toate astea nu ca sa va arat ce mare eroina sunt eu. Ca nu sunt. Un erou isi asuma actul, nu nimereste in el, isi alege lupta, nu pica in ea. O buturuga legata de sanie nu devine campioana la bob.
V-am scris ca pledoarie pentru cei care si-au uitat cuvintele si sensurile si gesturile. Pentru cei umili, batrani, bolnavi, neputinciosi. Pentru cei care credeti, poate, ca v-au uitat. Nu-i uitati si voi pe ei. Nu fac apel la mila aici, ci la o anumita (responsabilitate? datorie? nu stiu) empatie. Nu e vorba aici de te bate dumnezeu  , nu doar pentru ca eu nu reusesc sa cred in magaoaia divina, ci pentru ca trebuie sa poti actiona etic din propriu impuls, si nu din teama ca te prinde unul - oricat ar fi el de divin - si te trosneste.

Vizitati-i pe unde i-ati dus, daca i-ati dus. Intelegeti-i cand nu va mai inteleg. Iertati-i cand nu mai are cine sa va ierte. Si vegheati asupra lor, cat puteti de atent, mai ales cand grija lor de zi cu zi e atribuita altor persoane sau institutii. Aud si vad lucruri groaznice. Fireste, nu-i la fel peste tot, dar merita sa va asigurati ca asa e. Lumina lor se stinge, dar ei raman acolo. Pe intuneric.

Read More

07 March 2014

Stalpul casei si painea de pe masa

Nu stiu daca va amintiti de seria mea de tentative mai mult sau mai putin reusite de interviuri cu testosteron. Daca nu, si nici de cautat in link nu va arde, nu-i bai ca va rezum eu. Am rugat mai multi barbati din cercul meu de cunostinte sa imi raspunda la diferite intrebari. Unul e boem, visator si sensibil. Altul e retinut, consecvent, corect. Altul e trecut prin viata, altul parca zboara pe deasupra ei.
Niciunul din interviuri nu s-a asemanat celuilalt. O singura linie comuna a trecut prin ele. Anume ca barbatii resimt ardent presiunea de a pune painea pe masa. De a fi principalul sustinator financiar al familiei, daca nu si singurul de multe ori.
Toate bune si frumoase, pana la un punct insa. Punct in care uneori, unii dintre ei nu mai ajung sa puna painea pe masa. Sau punctul in care o familie are de fapt vreo doi stalpi financiari. Sau cade responsabilitatea pe celalalt membru al cuplului, sotia. De aici lucrurile se complica bizar si bolnav, intr-o drama despre care vad ca prea putin se vorbeste.

Acum ceva timp, sa tot fie vreo doi ani, mi-a dat cineva un link, al unei discutii publice. O doamna intreba onoratul public anonim daca sa divorteze sau nu de sot. Sa lasam absurdul aducerii chilotilor din familie pe postamentul avizierului public. Uneori cvasi anonimatul forumurilor si retelelor de socializare e cel mai bun patrafir de spovedanie. Sa ne concentram pe motive.
Motivul era ca sotul ramasese fara serviciu, postul sau fusese restructurat, iar acum facea eforturi sa gaseasca alt loc de munca, dar mai greu. In timp ce cauta joburi si se prezenta la interviuri, mai facea si urmatoarele (listate de femeia aceea , nu fabulez)
 - curat
- mancare
- dus adus copil de la gradinita
- stat cu copilul, jucat, plimbat, etc

De astea doamna respectiva recunostea ca nu are cum sa se agate ca repros. Totul era bine, casa curata, copilul fericit si ingriit, deloc neglijat. Dar situatia in sine, faptul ca ea era cea care acum aducea banii in casa, ii destabilizase in asa hal micul sistem de valori si ierharhie sociala, incat se gandea la divort.
Am citit mai departe. O covarsitoare majoritate de doamne au declarat ca ele nu ar sta in casa cu asa
- lepra
- trantor
- parazit
- carpa

Ok.

Deci sa rezumam. Daca o femeie alege sa stea acasa, sa ingrijeasca copiii, sa tina casa bec, sa cumpere cele necesare, sa gateasca, ea este o:
- eroina
- monument al abnegatiei si sacrificiului parental
- fiinta altruista care jertfeste propriul destin carieristic pentru buna dezvoltare a copiilor
- gospodina
- casnica
- omul cu 5 joburi, (cum zarisem nu stiu ce poster care tot bantuia pe FB intr-o vreme - sofer, menajera, bona, bucatareasa, pedagog, etc)

Daca un barbat alege - de fapt nu alege, ajunge, din lipsa de alternative, independent de vointa sa, sa faca aceleasi lucruri, este un parazit de care trebuie sa ne debarasam urgent?

Numai mie imi adie o boare de cacat dinspre acest sistem de logica?

Discutand despre acest caz cu vreo doua colege, au aparut si "dar daca"-urile. Femeia era deci indreptatita, conform unora, sa se descotroseasca de nenorocit, daca poate le facea pe toate alandala.
Atata doar ca daca ajungi acasa si gasesti femeia cu toate alandala, copilul bazaind, mancarea afumata si jucariile imprastiate, o pupi pe frunte si-i zici "ce zi grea ai avut azi". Dar daca gasesti barbatul, il pui sa se pupe singur in cur si-l dai afara?

M-ati rugat cativa dintre voi sa scriu cate ceva si despre baieti sau mamele de baieti. Aleg sa scriu despre femei si barbati, in postura adulta. Si acesta este apelul meu la echitate in judecata.

Nu stiu daca ati vazut Mama Illegal, documentarul lui Ed Moschwitz despre femeile din Republica Moldova plecate la munca in strainatate si despre impactul major pe care il are acest fenomen asupra familiilor lor. Nu doar copiii sufera. Intregi familii se destrama. Si la noi in tara situatia este aceeasi.

Documentarul urmareste destinele a mai multe familii in care mamele ajung sa plece in strainatate, pentru a lucra ca menajere sau bone sau infirmiere. Cunoasteti povestea. Probabil cunoasteti si urmarile.
In special in sate si in oraselele fost industrializate, este aceeasi. Majoritatea barbatilor cu studii medii au ramas someri. Nu mai e nevoie de strungari, de lacatusi, de fierari, nu mai exista combinatele siderurgice, metalurgice, nu mai exista nimic. Si in acest mic univers patriarhal a disparut dumnezeul - painea de pe masa. Femeile in schimb au putut sa se adapteze. Au putut sa isi ofere contra cost priceperea de a ingriji, alina, curata, freca. Sunt mai de incredere. Pana la urma, cati dintre voi ati angaja ca bona un barbat de 55 de ani? Nu foarte multi. Multe neveste nu se mai intorc deloc. Ajung sa compare vietile intre ele si cumva chiar si truda ca servitor unil din alta tara pare mai luminoasa,mai curata decat vreun colt de bordei din lut.Multe dintre ele au trecut printr-o viata chinuita, grea, in care si-au ocupat locul umil si secundar in celula familiei. Multe ajung sa priveasca jenate catre locurile de unde au plecat. Le putem condamna? Nu. Dar putem vedea aceasta drama drept o razbunare, o intoarcere cruda a rotii? Nici asta. O bucurie, o reactie de triumf ar fi extrem de meschina si prosteasca. De ce sa te bucuri? De raul unei familii intregi? De copii ramasi pe drumuri? De cupluri sfaramate?

 Ramasi in urma, barbatii nu stiu ce sa faca. Pierd controlul asupra lor dar si asupra copiilor. Multi se apuca de baut. Altii incearca din rasputeri sa se adapteze. Nu doar disparitiei sotiei cat si disparitiei lor, ca rol in familie. Painea de pe masa nu mai e in mana lor. Si s-au nascut si au crescut stiind la fel de bine pe cat stiu ca au doua picioare ca trebuie sa puna  ei painea pe masa. Altfel sunt trantori, altfel sunt scarbe, altfel sunt javre, altfel merita sa moara sau sa se descotroseasca oricine de ei.
Si uite asa, unii isi pun si streangul de gat.



Rugamintea mea, catre voi, cele 88% doamne care imi cititi blogul (conform statisticilor,cel putin), este sa priviti cu echitate si cu justete catre omul de langa voi. Om care poate ramane intr-o buna zi fara o mana sau fara o slujba sau paralizat sau cu afacerea ruinata. Deci fara paine de pus pe masa. Barbatul meu e bine sanatos si angajat, in caz ca deja mintea unora sfaraie cautand implicatii personale. Nu, n-am, din fericire.
In fiecare din interviurile acelea cu tatii si barbatii am intrebat, unde se putea, cum ar fi daca s-ar inversa rolurile. Daca femeia ar ajunge sa fie ea cea care aduce banii in casa. Majoritatea au raspuns glumet, condescent, politicos, usor evaziv.  Puneti-va cu toata seriozitatea intrebarea asta, intr-o buna zi. Crestem femei si barbati. Acum sunt copii, asa este. Dar in ceva ani, care se vor duce mult prea repede, vor fi adulti. Si vor avea nevoie si de dragoste dar si de paine pe masa. 

Economia e cum e, crizele vin si se duc. Locurile de munca si-au pierdut de mult cuiele in care pareau sa fie batute in vechiul sistem. Care vechi sistem s-a tot dus, de un sfert de veac. Formam familii pe stereotipuri si cofraje vechi si ruginite. La fel de bine putem ramane oricare dintre noi someri. Si uneori presiunea unei paini pe masa atarna la fel de greu ca un gat in streang.

Daca gasiti documentarul, va incurajez sa il vedeti. Discutasem in prealabil cu Ed si dorise sa ma puna in legatura cu unii dintre tatii  / sotii din film. Am renuntat, totusi.Ce sa-i intreb? "nu-i asa ca te simti ca o carpa? nu-i asa ca, redus la rolul pe care il avea inainte sotia, ai prefera sa nu mai fii deloc decat sa fii asa? "

Tot ce pot spera este ca aceste familii sa fie vreodata reunite. Iar noi, ca oameni cu scaune la cap, diplome in mana si inalte opinii filozofale, sa putem avea justetea de a aplica egalitatea....in mod egal.

Read More

15 January 2014

Bacul - proba Orala

Azi fu ziua Luceafarului si news feedul memoriei colective s-a umplut de referinte la somnoroase pasarele, luceferi, flori albastre, aduceri aminte fie duioase, nostalgice, fie cu recunostinta sincera a omului care a trecut prin iad. S-a vorbit fireste si despre cat ne-a mancat unora din noi zilele si noptile cate un mare maestru in "ce-a vrut sa spuna autorul", cu editiile sale inepuizabile de carti de comentarii.
Mie mi-a placut sa studiez opera lui Eminescu. Eu una am avut insa parte si de profesori buni, inteligenti, care au sprijinit originalitatea si opinia in defavoarea memorarii mecanice.

Dar alunecand pe firul amintirilor mi-am amintit si de una din pietrele de incercare pe care singura mi le-am pus in cale - anume BACul. Cand am dat eu BACul eram intr-o perioada adolescentina cam neagra, cam distructiva.  ma durea in cur de bac, mai pe scurt, decisesem ca si-asa lumea se va sfarsi si eu cu tot cu ea, sau invers. Ma rog, mi-a trecut in vreo doua luni apocalipsa.

Read More

21 April 2013

Alex la 2 ani




Am mai scris in august anul trecut despre fiul meu.
Acum are 2 ani si vreo 2 luni. Cu aproximatie de cateva zile. Totul e cu aproximatie la el. Are aproximativ vreo 84-86 cm, pentru ca niciodata nu reusim sa-l masuram bine. Are aproximativ 11 kg jumatate pentru ca il cantarim rar si imprecis. Si drept sa spun, nici nu ne prea mai pasa in cate unitati precise de masura se cuantifica rostogolul de neastampar si zambet.

E micut, e slabut, e vioi. E sociabil si vesel; invata repede si are doar o pojghita subtire de timiditate de inceput. Acum un an imi faceam griji sa nu-l schimbe cresa; nu l-a schimbat. A ramas afectuos si lipicios. Imparte pupoaie generoase persoanelor pe care ajunge sa le placa, spre vaga mea neliniste fix pe gura. Nu neaparat din considerente pudibonde, cat din motive de igiena as prefera sa reusim sa il convingem sa pupe pe obraz.
Nu e agresiv, nu bate, nu scuipa, nu musca. A inceput de curand sa arunce cu pietricele sau nisip,dar se amuza teribil si nu pare sa realizeze ca poate rani pe cineva. Lucram si la asta.
Gadila in schimb. Stie zone corpului unde se gadila el, d ex burtica, axila, talpi si cauta sa gadile si pe altii tot acolo.
Ii place in baie in continuare. A avut un scurt episod de cateva saptamani de refuz ingrozit, dar din fericire a redevenit broasca noastra draga.

Are simtul umorului. Se amuza in special la situatii de un comic buf; daca surprinde pe cineva, daca persoana surprinsa se mai si stramba, daca poate face un "bau" reusit, daca provoaca surpriza, etc. A avut o perioada cand trola barbatii pe strada strigandu-le "tata!" . Aia se intorceau surprinsi si destul de multi cam speriati. Apoi Alex se hlizea ca o matza de Cheshire. Jur ca nu l-am invatat eu.

Nu ne-am chinuit sa il invatam nimic. Nu stiu, o fi rau, om fi loaze denaturate, dar chiar nu am facut mari eforturi in directia asta. I-am aratat in joaca, si cand zic in joaca nu ma refer la complexe metode pedagogice deghizate in chestii ludice. Zic de joaca relaxata, scurta, spontana. Habar nu am ce-o fi pe la cresa, dar pare relaxat si tare fericit iar bagajul de cantecele si deprinderi se tot ingroasa, deci o fi de bine.

Nu vorbeste inca, cel putin nu pe limba noastra. Altfel, turuie mereu si destul de fluent, intr-o pasareasca ciudatica dar din ce in ce mai articulata. Face afirmatii, gesticuleaza, interogheaza, protesteaza, argumenteaza, are toate elementele unui discurs coerent. Doar ca habar n-avem ce zice. Ne unesc totusi cateva cuvinte comune. O sa incerc sa le listez aici. Nu sa ma laud, ci poate, peste ani si ani, sa recitesc postarea asta. Daca nu cumva imi uit adresa si parola si tot, ca la restul de bloguri precedente astuia.
 - stie vreo cateva culori, inca nu m-am lamurit daca le percepe si pe celelalte sau daca doar le sare pentru ca nu le poate pronunta. Pana una alta, spectrul lui Alex contine: gache (galben), aba'u , ve'de, mou (mov). Atat.
Mai stie vreo 3 animale, vaca fiind favorita, si stie in general sa semnaleze cand ii e foame, daca ii e sete, pe cine cauta (io sau tac-su) si daca a facut pe el. Dupa mine, e fix de ajuns. As prefera sa stiu si cand il doare ceva si pe unde, dar mai asteptam.
Cumva a inteles ideea de numar, de a numara. Doar ca habar nu are ce numara si cum se numara. Ca si in cazul cul;orilor, a retinut vreo 4 cifre si numara acolo de zor cam tot ce prinde. Orice e numarabil.
2 = duoi
4 = papu
5 = fai (five?!)
10 = deceeee!
doar ca nu in ordinea asta. nici nu asociaza gramezile de obiecte cu numarul corespunzator, d ex poate numara 2, 2,2,5,4,2, 10! Ei, lasa ca se lamureste el. 10 se termina cu ridicat manute in aer si aplaudat frenetic.
Foarte bun self-esteem, apropos. Se felicita pentru fiecare chestie inainte sa apucam sa il felicitam si noi. Odata l-a apucat cantatul la Maracas si ne-a pus sa-l aplaudam pe ritmul unui infiorator de sintetizat "if you're happy and you know it". Am aplaudat ca la al 16lea Congres. Daca ne opream, se ingrijora. Asa ca nu ne-am oprit. Stiti emisiunile alea vechi cu tezaur folcloric (or mai fi dar nu stiu), in care una canta acolo o lalaiala interminabila si pe fundal vreo 15 "mandre" cu prea mult dermatograf aplauda, ranjind cam teapan? E, asa eram noi pe la al 7'lea bis.

Mananca excelent si singur la cresa, nu prea variat si mai mult hranit acasa. Cu ocazia operatiei de polipi am solicitat set complet de analize, daca tot trebuia intepat. Spre usurarea mea au iesit toate bune, deci nici ca ma mai stresez. Evita carnea dar poate fi pacalit cu diverse tocaturi. D ex sarmale. Sau ardei umpluti, sau ma rog, alte combinatii de carne tocata + orez.
La cresa are o prietena, se pare, si cam atat. Flirteaza cu mult succes cu tot personalul adult. Il gasesc mereu in bratele uneia, soptindu-i chestii, mangaind-o pe fata, inspectandu-i nasturii de la bluza, etc. Ce sa zic, bravo lui.
Il prefera pe tac-su. Cand tac-su vine sa ii ofere un sirop de tuse sau cu vitamine, de la el e nectar olimpian, de la mine e otrava si fiere. Cand vine vorba de schimbat, la el sta ca un mielusel, la mine e ca si cum as incerca sa incalt o anghila cu pantofi Louboutin. Il recunoaste oricand si oriunde, in orice poza, il soarbe din ochi, pupa cu religiozitate monitorul daca zareste vreo poza de-a lui. Se lumineaza de fericire cand il vede. Cand au fost despartiti de o vizita si s-au regasit, a alergat spre el de parca fusese pleca in Irak 8 ani, cu bratele deschise, razand si pangand si tropaind cat il tineau picioarele alea mici.
Il pupa pe cap, il mangaie, il hraneste cu atentie cu cereale si in general absolut orice face tac-su e minunat, deosebit, superb, admirabil. Eu imi scot parleala la culcare. Pe mine ma pupa de ma albeste si langa mine se culcuseste noaptea. Da, tot eu ma trezesc cu un fund pe fata sau cu un calcai in ochi dar asta e, you can't have roses without thorns.

Adoarme singur la cresa. Adoarme aproape singur aici. Adica lasat cu o carte in dormitor. Eu inca mai incercam sa il adorm prefacandu-maq si eu ca dorm pe langa el. Metoda asta nu e chiar ok dintr-un singur punct de vedere, de cateva ori bune am adormit lemn, mai ales cand mai si canta - da, am un copil care imi canta pana adorm - iar el a ramas treaz si vesel.

Exceptand polipii cu complicatiile lor, in cazul nostru apneea si cardurile de raceli cu muci si tuse, nu a avut probleme de sanatate. Sper sa nimerim sa luam varicela de la careva in urmatorii ani; nu ma incanta imunitatea de doar 3 ani oferita de vaccin.

Ii place sa cante, danseaza cu placere. Are memorie buna. Reproduce aproximativ (lalaie) cantecele preferate.
E infiorator de posesiv. Si de acaparator. Am ajuns sa evitam locurile pentru copii pentru ca evident trage direct la mingea, bicicleta, lopatica lui cutarica si urla cu 4 randuri de lacrimi. Nu par sa inteleaga prea bine conceptul de "al lui". Intelege insa perfect conceptul de "al meu". Al lui e tot ce vede cu ochii si pe tot ce poate pune mana. Sau pe tot ce isi doreste sa puna mana. Lucram si la asta. Pana atunci, ne vom multumi sa haladuim pe coclaurik, departe de tentatii materialiste. Adica evitam cu obstinatie Roata Mare si spatiile de joaca, in special in weekend. Am incercat sa aducem jucariile lui de acasa; ori le ignora complet ori le pazeste ca o closca, urland preventiv daca se apropie cineva pe raza judetului in care ne aflam. Deci nici asa nu merge.

Se scoala vesel, se culca vesel. Se plictiseste groaznic insa fara atentia si colaborarea cuiva. Nu se joaca singur decat destul de rar; cumva il inteleg, asa ar fi normal. Cauta sa integreze mereu pe cineva in joaca lui; ofera jucarii, minge, masinute etc si se entuziasmeaza daca celalalt accepta.
Pare sa fie complet amoral, ceea ce conform unui studiu descris de BBC e perfect normal - zona respectiva din creier se dezvolta tarziu, in jurul varstei de 20 de ani. Dupa cateva incercari de a studia natura soldate cu vreo doua victime (gandaci din aia vaca-domnului) care mai mai ca m-au lasat in lacrimi am decis ca poate totusi sadicul ala de Garleanu are si el rostul sau cu povestirile sfasietoare despre diverse fapturi mici si nevinovate care mor infiorator de greu si inutil.

Nu se teme de gandaci , nu se teme de nimic de fapt si am curtat-o pe madame Cioflec anuntand ca imi doresc si eu sa merg in expeditiile lor prin natura. Imi vor inabusi chiraielile daca dam peste vreo ganganie mai dubioasa; am citit ca uite-asa face copilul fobii, vede pe ma-sa urland suita pe sifonier de frica soaricului si pac, capata si el. Asta nu m-a oprit insa sa fac ca toate trenurile Garii de Nord cand anul trecut, in intunericul bland al dormitorului, mi-a deschis palma si mi-a pus in ea ceva. Ceva suspect de elastic, un pic tare pe deasupra, un pic molcut pe dedesubt. Ceva ce s-a dovedit a avea mai multe picioare decat ar putea suporta psihicul meu si-asa subrezit, picioare pe care le-a folosit pentru a o lua la trap in sus pe bratul meu. Da, a prins un gandac mare si negru, cum nu stiu, ca-s vioi, si mi l-a adus cadou.

In casa, se ataseaza frenetic de cea mai noua jucarie, are cateva zile in care doarme, mananca respira numai cu ea in brate, chiar si cand "ea" e o masinuta de metal cam incomoda. Prefera sa picteze cu degetele. Nu-l intereseaza deloc puzzles. Prefera sa ma puna pe mine sa fac turnulete iar el sa le darame. Recunosc ca mi-e ciuda de zici ca am si eu 2 ani. Da pase cu piciorul si face un aport la minge excelent. Tine la caine; si cainele la el, doar ca inca raportul lor de forte si marimi e prea disproportionat si o coada a cainelui prea entuziast mi-l trimite direct la pamant, deci le temperam si supraveghem atent interactiunile.
Astept vremea mai calda cu nerabdare. N-o sa ma mai prindeti prin casa. O sa-i iau casca, o sa-mi iau coburi si indiferent de ce decize iau astia cu pistele lor de bicicleta o sa il duc in Bordei, in Kiseleff si in alte colturi ale Herastraului decat astea in care ajungem pe jos.

Pai cam atat. Sunt curioasa sa vad ce-am sa scriu la anul.


Read More

17 April 2013

Proiectul privind controlul reproductiei cainilor in municipiul Bucuresti

Intregul proiect poate fi citit aici.

http://www4.pmb.ro/wwwt/L52/docs/01_20130416.pdf

Sper ca voi macar sa il cititi bine. Am aruncat un ochi pe comentariile paginii unde este dezbatut public; Incredibil ce piatra de incercare pare sa fie pentru majoritatea romanilor adulti sa citeasca trei randuri unul dupa altul si sa le mai si inteleaga.
Odata demult scrisesem ca 40% din adolescentii romani sufera de alanfabetism functional. Ceea ce asa este; procentul nu a scazut deloc si este verificat anual prin grile de teste si calcule statistice.
Vad ca intre timp au trecut cumva taras grapis de BAC, s-au maturizat si au devenit mandri comentatori. Citesc pe silabe, raspund in onomatopee.

Proiectul vizeaza urmatoarele:
Pe de o parte, reglementeaza procesul de adoptie. Introduce o taxa de 170 de lei pentru adoptia unui caine. vad ca taxa asta e considerata "enorma" si e denuntata drept o rautate a infamilor care vor sa impiedice iubitorii de caini sa ii salveze pe sarmanii nevinovati de la eutanasie.

Deci o suta saptej'' da lei e tot ce te opreste de la a salva cainele de la eutanasie?
Un milion sapte sute de mii de lei vechi?
170 de lei noi?
Pai murim toti cu tine, vere, si caini si cai si oameni si toti.

taxa nu este enorma deloc. Cainele ala este verificat, sterilizat, tratat, microcipat, hranit. Pana sa il adopti tu, sta intr-un adapost, care si ala costa bani. E prins de un om care costa bani, transportat de alt om care costa bani, vazut de un medic care tot bani costa. Nimeni, dar absolut nimeni, nu face pe gratis asta. Nu sunt operati copii pe moarte de gratis si te astepti sa-ti doneze cineva un caine?

In alta ordine de idei, daca cei 170 de lei dati o singura data sunt asa un mare obstacol in calea ta, ce hal de viata ai putea oferi tu animalului ala? Ce aveai de gand sa ii dai sa manance? Ciorbica de stir cu paine? Covrigii din coada proprie?
Ii trebuie vaccin anual, rapel.
Prinde capuse, trebuiesc scoase la medic, vreo 25 de lei capusa. Face limbrici, purici, raie. Face indigestie, alergii, dermatite.
face boli mai serioase, costa si alea sute de lei de tratat. Sau aveai de gand sa te rogi pentru el doar?
Se caca pe jos, trebuie sa strangi dupa el, cumperi dracu cate un sul de pungi lunar.
Imbatraneste, face artrita, face cancer, face glaucom, face de toate. Trebuie sa il tratezi, sa ii ameliorezi conditia sau sa il eutanasiezi daca nu mai poti si nu mai poate. Sau aveai de gand sa-i torni un tarnacop in cap, ca e mai ieftin?

Cainele costa bani. Totul costa bani. Nu ai 170 de lei? Ia-ti un puric. Lasa cainele pe mai incolo, cand o sa ai de unde sa ii asiguri o viata normala.
Nu e normal sa tii 16 caini intr-o garsoniera, unde sa va inhalati rahatul unui altuia si sa va calcati pe picioare zilnic. Citesc uneori pe forumuri de profil marturii ale unor diverse ticnite care au adoptat 45 de pisici si 38 de caini si acu au ajuns sa isi vanda hainele de pe ele sau sa ii trimita la eutanasiat pentru ca, ce surpriza, nu ii mai pot tine, se incaiera intre ei, mor in chinuri netratati si se imbolnavesc unii pe altii.

Trecand peste inspaimantatoarea suma de 170 de lei care se pare ca a imprastiat iubitorii de animale fugind care incotro ca domnitele virgine fata in fata cu Terente, ajungem si la alti termeni legislativi ai actului de adoptie:

Dai matale o declaratie in care te obligi, cunoscand prevederile art 288-292 din Codul Penal in ceea ce priveste falsul in declaratii, sa:
 - respecti normele de ingriire si hranire a cainelui.
Adica nu-l confunzi cu porcul, nu-i dai mamaliga sau propriul rahat drept meniu zilnic, realizezi ca are niste masele CARNASIERE in gura si CANINI nu pentru a macina sfecla si porumb.
- prezinti periodic cainele la medic veterinar pentru vaccin, rapel, ingrijire, interventii
 - anunti in cazul in care il dai altcuiva sau a murit. explici si de ce.
- anunti aparitia manifestarilor agresive. Asta mie una mi se pare extrem de necesar si util, si sa explic de ce.
daca nu locuiesti in creierii muntilor, intr-o gospodarie cu gard de 2 metri
daca nu esti dracu stie ce pe la MAPN sau politie
NU ai nevoie de caine rau. Nu ai VOIE de fapt la caine rau. Ideea de a tolera cu buna stiinta comportamente agresive canine atata timp cat animalul tau imparte acelasi spatiu public cu al meu e complet gresita si daunatoare si ar trebui sanctionata. E ca si cum ai umbla cu o arma incarcata pe cale sa se descarce oricand; iar tu te-ai dezvinovati declarand ca pana acu n-ai impuscat pe nimeni si ca nu asta era intentia ta. Ai un caine, educa-l. E suficient de inteligent incat sa faca diferenta intre straini si cunoscuti, intre gesturi de prietenie si gesturi de amenintare, poate inmagazina sute de cuvinte si comenzi deci clar poate sa invete sa NU muste si sa NU atace neprovocat. Ca eu trec pe strada sau pe teritoriul public pe care el s-a pisat acu 15 minute si il considera acum al lui, nu e o scuza. Ca isi doreste sa te impresioneze si capseaza trecatorii, nu e o scuza. Ca a muscat pe unul pentru ca avea o haina viu colorata, alerga, avea bicicleta, avea o punga in mana, avea alt caine, avea steagul Braziliei in cur, nu e o scuza.
Asa ca daca ai adoptat un caine si sa presupunem ca a trecut peste testul initial - in proiect se prevede din fericire ca exemplarele cu comportament agresiv nu vor mai fi date spre adoptie - insa devine agresiv din varii motive, da, esti dator sa anunti. Ori il dai inapoi ori redresezi situatia.
Am o nebuna in cartier.Are doi caini. Unul aproape ok, unul nu. Ala care nu e e tinut mereu cu botnita, inclusiv in casa. Pentru ca musca pe oricine, inclusiv celalalt caine si inclusiv pe ea. Ultima data cand s-a intalnit cu ei barbatu-meu, cainii ei au smucit si au tras sa il muste pe al nostru. Educatia fiind egala cu 0, au tras pana au trantit-o pe aia la pamant si inaintau asa, cu aia agatata de lesa si cu mecla stergand asfaltul.

Pai asta nu-i viata, serios. Nu e nici un eroism sa stai in casa cu un caine "salvat" dar cu botul legat, sa nu te muste. Nu e nici vreo mandrie sa-i dai mancare prin deschizatura usii. Nici sa faci schi asfaltic de cate ori iesi cu ei afara si se intampla sa zareasca o alta fiinta vie in perimetru.

O a doua parte a proiectului de controlare a reproducerii cainilor vizeaza obligativitatea sterilizarii.
Singurii caini cu drept de monta sunt cei care obtin acest drept in urma participarii la anumite expozitii in care sunt examinati de un juriu. Si din cate am inteles trebuie sa obtina nu stiu ce titluri consecutiv. Pe mine una nu ma intereseaza; nu am absolut deloc afinitati catre "nobletea"data de pedigree insa inteleg de ce se lasa aia sa se inmulteasca. Pentru ca eu stiu vreo 3-4 oameni care detin asemenea caini insa stiu zeci care si-au lasat cainii sa se inmulteasca. Am auzit zeci de debili care si=au lasat catelele in calduri legate de stalp. Nu le-au castrat de mila. I-a parasit mila cand le-au inecat cateii sau i-au sufocat in punga sau i-au aruncat in WC.
Mai stiu si destui care cand e sezon isi lasa cainele mascul sa mearga sa futa si el ceva. "Sa se bucure si el".
Ideea asta e de un antropomorfism retardat si plin de o cruzime egoista. Vrei sa se bucure? Du-l la ma-ta, zi-i aleia sa faca un spagat . Nu prasi inca 8 catei care sa moara stalciti sau degerati sau sa aiba o viata plina de chin si foame.

Sumarizand. Cainii care nu vor trebui sa fie sterilizati obligatoriu vor fi:
 - cateii de pana in 6 luni
- cainii utilitari (ex politisti; desi nu inteleg cu ce ii ajuta gonadele, dar fie)
- femelele care alapteaza
- cainii cu drept de monta (nu doar "pichinez de rasa" , nu "caine lup", etc)
- cainii a caror stare de sanatate nu permite operatia. Exemplu, cu varsta f inaintata, boli cronice. va fi necesar avizul unui medic veterinar. Sa fiu sincera cred ca aici va fi principala portita pe unde se vor strecura toti samsarii care vor inca sa produca in serie caini dar nu au chef sa investeasca incat sa ajunga crescatori reali.

Eu una sunt de acord. Nu esti crescator de caini? Ce-ti trebuie caine necastrat atunci? Ti-o tragi cu el sau cum?
N-ai chior de ban in buzunar? Ce-ti trebuie atunci caine, sa ai pe cine chinui pe langa tine? Nu vrei sa iti asumi ingrijire medicala, educatie, un minim de spatiu, conditia materiala necesara si consecintele detinerii unui caine? Pai nu-ti mai lua atunci. Ia poze cu caini si da-le share pe facebook. Simpatizeaza acolo cu ceata ta de batuti in cap, care iubesc "la maxim" animalele dar n-ar lua unul in casa ca lasa par si nici la curte, ca n-au timp de ele. Lasa-ne pe noi astia care vaccinam, castram, ingrijim, educam si asumam raspunderi sa ne vedem de-ale noastre.









Read More

17 February 2013

Telefoane, dragoste si apa plata.


Lume lume, mare concurs mare, nu la mine ci la Aqua Carpatica! Trimiteti poze din care sa vada tata lumea cata dragoste aveti voi unul pentru celalalt (mama, tata, sotul, soata, amanta, copilu, catelu, eu cel putin asta inteleg din regulament), urcati pe Instagram cu #stropdeiubire si primiti telefoane ...sau apa plata! Ambele vitale, as zice eu!

Aici povestea.

Succesuri, ca sa zic asa.
Read More

03 September 2012

Cum gestionam conflictele fizice dintre copii?




Exista in locurile de joaca pe care le frecventez un mic caftitor. Vreo 4 ani are. Nu stiu de unde, dar a invatat niste suturi la tibie care l-ar face pe orice fotbalist sa paleasca de invidie. Deci a trebut de stadiul de impins. Musca, ciupe si da cu sutul.
E insotit de o bunica mare si placida care zice mereu cu o voce baritonala "Noooooouuuuuuu.....Filippp......nnnuuuuuuu e frummmmoooooosss......" fix asa, danga-langa style. Si atat. Filip evident o ignora, nu conteaza, Jean boxeaza...cu copiii din jur. Bate de la orice, de la jucarii, de la haine, de la mancare, de la leagan etc, cam mereu il vad pe asta micu infipt in altul.
Asa ca in mod evident eu ma car de-acolo cu tot cu al meu copil. Asta e prima mea reactie: luam copilul si plecam.
Doar ca o data n-am plecat la timp. Ne-am trezit cu asta micu langa noi, suparat ca al meu e intr-o casuta din aia de joaca. L-a ciupit. Apoi a raportat bunicii "L-AM CIUPIT!" victorios . Bunica iarasi, "nnnuuuuuuooooouuuu....Fiiilip......nuuu-i frummooouuusss...." etc. Dupa care, cand sa-l dau jos pe al meu , se pregatea sa-i arda si un sut. Nefiind tocmai un Bruce Lee (are 4 ani ffs) am anticipat lovitura si l-am prins de crac fix cand era cu piciorul in aer. Gravitatie, karma, legile fizicii, a cazut in fund si s-a pus pe urlat. L-am luat in brate (tot eu) si n-a mai plans, I-am explicat cam asa: "acesta e baiatul meu si il iubesc, Nu te las sa-l bati. Nici mama ta nu ar lasa pe nimeni sa te bata" . Bunica-sa imi suradea placid de pe margine. Am decis in sinea mea ca nu mai inteleg nimic si ca in viata mea n-o sa ma dau pe Xanax,cat de rau mi-o fi.
A inteles pe moment, a reaparut cu o tentativa de sut 4 minute mai tarziu (noi ramaseseram, am crezut ca am dat la pace), iar faza cu piciorul prins, iar cazut in fund, iar bocit. Iar bunica "nouuuuuuu...." etc. M-am carat dupa.

Intrebarea mea: voi cum gestionati conflictele FIZICE dintre copii. Nu accidentale. Alea voite.

Eu aleg sa opresc conflictul inainte sa aterizeze lovitura. Adica nu mi se pare ok sa stau ca o fleatza sa ma uit cum si-o ia al meu, apoi DUPA ce e pocnit sa incep si eu "nu-i frumos lalala". Prefer sa opresc, cand pot, cum pot. Evident, fara a rani celalalt copil. Totusi, pt faptul ca i-am prins lui asta micu sutul si a cazut in fund nush daca se pune ca ranire.
De asemenea, am mai prins maini gata sa piste si am oprit gurite gata sa muste :)
Nu mi se pare absolut deloc ok retalierea. Adica interventia punitiva a adultului. Adica "las' ca te bate tata".
Habar n-am ce sa fac, Vad ca intram cu pasi mari intr-o etapa noua si ostila, plina de vanatai si racnete si bocete. Se cheama socializare. Mama ei de socializare.

Read More

26 April 2012

Despre castiguri si pierderi

Prima data am castigat un set de decoratiuni pentru camera copilului. Le-am tot rasucit de pe o parte pe alta, minunandu-ma de ce mari si faine erau. Si apoi am regretat amar statutul meu precar de chiriasa, plus faptul ca deja eram pe picior de mutare.
Odata ajunsi in noua locuinta am constatat ca proprietara e o octogenara tipicara si usor senila si am amanat lipitul de stickere pentru cand om avea barlogul nostru propriu. Insa cateva luni mai tarziu, prada unui impuls de moment, am scos colile si am inceput sa umplu peretii camerei de elefanti, tigri, liane, testoase, flori si girafe.
A meritat? 100%
O sa faca baba infarct daca intra in camera asta?
110%, mai ales ca as putea bate pariu ca a uitat ca avem si caine, desi stam aici de prin iarna.

Acu m-am trezit ca am castigat o pereche de jeans. Foarte fain. Trebuie sa recunosc ca aici competitia a fost mai slabuta. Sau ma rog, invers, nu stiu....jeansii erau numarul 36 si in afara de mine s-au mai gasit doar 4 silfide care sa se inscrie pentru ei. Deci am avut 1/5 sanse.

O mica parte din mine, meschina si mercantila, imi sopteste sa incep sa bantui blogurile si sa ma inscriu la tot ce prind. Un jeans de ici, un mutunache de dincoace.
Din fericire e sugrumata prompt de o MARE parte din mine care se rusineaza de asemenea porniri si baga pumnul in gura unei lacomii in faza incipienta. Chiar citeam blogurile cu pricina - unul e din categoria de toate despre toti, inclinat catre parenting totusi, celalalt e "ce pot face doua maini dibace. Ma rog, ale ei, ca ale mele sunt stangi si de lemn, daca e sa te iei dupa ce iese din ele.
Nu ma vad bagandu-ma in seama sau imbulzindu-ma pe bloguri pe care nu le citesc. Habar n-am. Mi se pare urat. Si asa ma simt cu musca pe caciula pentru astea doua chestii castigate.

 una din marile mele temeri e sa nu fiu pomanagita sau atarnache. Cred ca e o reactie viscerala, dezacord voit si total cu atitudinea lui taica-meu, plescar si milog, care m-a impins in diverse situatii groaznic de jenante pe parcursul vietii petrecute cu el.

Un exemplu: intotdeauna am evitat sa vorbesc despre boala maica-mii sau in fine, despre situatia de acasa. Cu atat mai putin pentru a obtine favoruri sau mila. Mila m-a ingrozit intotdeauna; o simteam plutind ca o peltea imponderabila pe deasupra mea, in privirile celor care stiau ce se petrece. In special in ochii parintilor prietenilor / colegilor. Spre exasperarea mea, am aflat ca uneori ma mai dadeau si exemplu "uite, saraca, vai de capul ei si citeste, vorbeste frumos, se duce la olimpiade....". Prima data cand am auzit asta mi-a venit sa vars si sa plang simultan.

Tata in schimb, fix pe dos. Indemnurile sale incepeau cu"asculta la mine, Ina, te invat de bine, sunt umblat prin lume" si se terminau cu mine livida si incruntata si el explodand "nimic n-o sa iasa de capul tau!"
Indiferent daca aveam sanse sau nu, daca era admitere la liceu, olimpiada sau o simpla foaie de analize medicale, tata ma indemna sa exploatez situatia de acasa in cel mai slugarnic mod posibil.
"Zici asa, prima data zici sarumana (nu am mai zis de atunci in viata mea) dom'director si continui: sunt o fata sarmana, mamica mea e bolnava, taticul meu (nici mamica / taticu nu le-am zis vreodata ) e profesor, cadru in invatamant, am o situatie foarte grea, va rog daca puteti tine cont de ea?"

Nu pot cuantifica in cuvinte scrise cantitatea de scarba fizica resimtita doar la idee in sine. Ideea de a ma umili, ideea de a umbla cu bucile in sus si nasul in pamant, ideea de a desface brusc nodul de tacere si umbra pe care il purtam in mine, doar pentru un cacat de loc in fata la o coada sau o posibila emotionare a mai stiu eu cui dom'inspector.

Dupa ce a murit mama, textul s-a schimbat un pic, pe alocuri. "sunt o biata fata orfana, mamica a murit, taticul e profesor". Am refuzat cu aceeasi scarba, am fost expediata cu aceeasi exasperare sincera "o sa ajungi sa pasti  magarii la mamai-ta in Oltenia. Nu asa se reuseste in viata!"

Cu timpul am conchis ca taica-meu e vag scrantit sau oricum, de pe alta lume. Pentru ca timpul trecea, eu crescusem, intrasem pe rand la liceu, facultate, munca, job dupa job fara sa aplic vreodata formula magica cu fetita orfana si fara sa zic vreodata sarumana. Cu toate astea, reusitele au fost mereu considerate noroc chior, nemeritat si temporar, desi traiesc pe picioarele mele de mai bine de 12 ani.

Ultima data cand a revenit sfatul asta m-a bufnit rasul. Ii povesteam lui taica-meu ca am de gand sa imi fac mutatie in Bucuresti daca reusesc. Si evident a psalmodiat cu tonul plangacios de odinioara:
"Zici asa, sarumana doamna proprietara. Sunt si eu o fata orfana.....ce razi?"
"rad pentru ca am treij de ani si la varsta asta serios ca nu mai conteaza daca esti orfan sau nu. In inca 15 ani o sa fim orfani cam toti."
"Hm. Atunci zi asa. Sunt si eu o fata sarmana...."
"Dar nu-s sarmana! nici n-am fost vreodata!"
"Ina, asculta-ma pe mine ca-s umblat prin lume....."


Nu mi-am facut mutatie inca, apropos. Insa revenind la ideea de baza. Ma bucur cand castig chestii. Doar ca sper ca le merit, pana si cand sunt niste nimicuri intr-o tragere la sorti.



Read More

14 May 2011

...si detaliile.

O fi de la "miracolul maternitatii", dracu stie. Poate asa se intampla, dupa ce nasti, pe langa o pereche de tzatze formidabile, iti mai cresc si niste pene invizibile de closca.
Dar eu care nu eram in stare sa ma intreb nici ce fac de azi pe maine cotcodacesc acum in gand cu groaza, la pericolele iminente ce il asteapta pe fi-miu de acu in 25 de ani.
Si asta se rasfrange de fapt si asupra membrilor familiei. Daca si cu parca.
Daca-i pica in cap caruselul?
Daca adoarme bietul ta-su la volan de oboseala?
Daca o avea vreo tumora cainele, ca ala de pe forum, si noi nu stim pana nu e prea tarziu?
Daca, mai tarziu, cand o incepe asta micu sa mearga...
- ii pica in cap dulapul
- ii pica in cap dulapul cu tot cu televizor. Of, am zis doar ca-l arunc
- ii pica in cap celalalt dulap
- ii pica in cap cuierul
- pica el in buda
- si mai cade si capacul peste el
- si mai trage si careva apa
- pica jaluzelele peste el
- se taraste pana in bucatarie unde diverse cratiti, ustensile si oale il oparesc, frig, fierb, toaca, strapung, ung, hacuie marunt si asezoneaza eventual
Cand o fi mai mare si va trebui inevitabil sa il duc la soacra-mea cateva zile cand si cand, DACA:
- ii da pufuleti, parizer si alte porcarii care incep sau nu cu P, sa manance
- daca mi-l duce sa-l baleasca de pupaturi toate moliile de babaciuni din zona Garii si mi-l umplu de mai stiu eu ce bube
- daca in loc sa il duca dracu la medic, in caz ca se imbolnaveste, ii dondane o rugaciune si-l unge cu mir? ca o vad in stare
- daca mi-l pierde
etc
Cand o fi SI mai mare si o sa-l ducem la gradinita / scoala:
- daca il cafteste careva?
- daca el cafteste  pe cineva?
 - daca ia un catralion de boli
- daca-l cafteste educatoarea? Aoleo! ii rup mainile si i le bag in cur, mama ei de scroafa!
- daca nu-i place?
- daca uitam careva sa il luam...
- si sta oropsit in fata gradinitei....
- si trece p'acolo un pedofil...
- OMFG
Si cand vom merge in concedii toti trei, la munte:
- daca raceste
- daca-l scap intr-o prapastie
- ...unde il asteapta un urs
- ..flamand.
- sau mai rau, niste maidanezi
Sau la mare
- daca se ineaca
- aoleo nu stiu sa inot!
- daca il pierd, doar tata m-a pierdut de vreo 3 ori la mare
- daca se ia dupa mine, se rataceste si tot merge si tot merge
- si ajunge la bulgari
- oare sa-l duc sa invete bulgareasca?
- daca-l pisca o meduza
- sau un meduzoi
- sau un rechin
- sau Nautilus
- ce te razi ba, fraiere, n-ai de unde sti cu environmentu asta
- poate sufera guvizii vreo mutatie pana atunci
- atacul guvidului monstruos, ma si vad...

Si asa mai departe.
Read More

30 March 2010

Nu stiu daca ultimul...

..post pe aceasta tema, dar macar cu scopul ala.

Mi-ati trimis diverse urari de bine sau nu si intrebari pe mail. Da, mi-a fost lene sa le raspund.
Okay, le raspund acum tardiv:

1. De unde am scos cifra cu bisericile:
De pe google, dintr-un raport al BoR , statistica a lacaselor de cult sau cum ma-sa se numesc chestiile astea oficial.

2. De unde am scos cifra cu scolile
Tot cu google, dar dintr-un raport al Ministerului Educatiei. Am inclus invatamantul 1-12+ - cu tot cu facultati adica.

3. Cea mai frecventa intrebare, repetata cu diverse grade de corectitudine gramaticala: Nu ti-e frica ca te bate Dumnezeu?"

Una la mana:
- le urez multa sanatate si viata lunga si acum si in aia de apoi preacuviosilor care imi cresc traficul pe blog. Dar serios, fratilor, eu nu o frec pe radio Trinitas, voi de ce va dati in barci pe-aici?
- se scrie TI-E nu tie. Scurta lectie de gramatica, vad ca popa nu baga asa ceva printre molifte.

Scriem "tie" legat in aceste cazuri:
"Ti-am dat tie CD'ul"
"Tie ti-e foame?" (c wut i did thar?)
"Iti ofer tie acest cadou"

Scriem "ti-e" in aceste cazuri:
- "Ti-e asa greu sa ma ajuti?"
- "Ti-e teama de apa?"

De asemenea, "frica ca" e o cacofonie. Daca n-o puteti evita asta este. Puteti inlocui cu "teama" totusi.

etc. futu-va-n gura de agramati. Apropo, ASA SE SCRIE INJURATURA ASTA.

Revenind: Nu, nu mi-e. De ce mi-ar fi?
Bataia in sine inteleg ca e o metafora a unor evenimente fatidice care urmeaza sa mi se intample in viitor datorita exprimarii mele injurioase si mai cu seama a ideilor mele putine si fixe. In afara cazului in care dumnezeu va hotari sa se pogoare printre noi, dar nu sub forma unui porumbel ci a unui tarlan cu un par in mana.
Caz in care din nou, nu-mi voi fi invatat lectia, pentru ca sceptica fiind, nu voi sti sa-l recunosc pe trimisul domnului si-i voi grai probabil aceste scarbavnice cuvinte pacatoase "Ce-ai, bre, ciobanoiule? Te refuza ma-ta?"
Altfel, voi pune respectivul card de intamplari nefericite pe seama ghinionului de nesansa si-mi voi vedea de-ale mele ca si pana acum.

4. Dar Dumnezeu te iubeste

No.Ok. Si io ce sa-i fac?
Nu iau niciodata in deradere adevaratii credinciosi. Bine, nici nu-i respect, dar evit de fapt sa deschid polemici pe teme din astea de frecat piciorul de lemn.
Am incercat in toate felurile sa cred in Dumnezeu, cam cu tragerea de inima cu care ati incerca voi sa credeti ca in 5 ani Romania o sa fie iesita din cacat. Adica "ar fi frumos, dar nu prea cred"
Vad doar beneficii in credinta, sincer. Doar ca nu-mi iese de nici un fel. Ar fi bestial sa pot sa ma autosugestionez in asa hal incat sa cred ca exista o magaoaie atotputernica si binevoitoare, care ma vegheaza. Sa nu mai vorbim de viata de dincolo. In afara bucuriei egoiste ca nu crapi de tot, ar mai fi si gandul revederii unor oameni dragi. Iar mie mi-au crapat cam toti oamenii dragi din jur (da, da , stiu, stiu, de la ce scriu pe cacatul asta de blog. Inchide repede sa nu crapi si tu)

Mda. dar nu merge, mai. Serios, am incercat. Probabil voi reusi intr-un stadiu senil si inutil al vietii, cand si-asa voi crede multe alte chestii, cum ar fi ca sapunul e comestibil si ca pot purta chiloti drept palarie. Un dumnezeu acolo, nici nu mai conteaza.
Iar cat despre dragostea divina, fericit nu prea esti cand esti iubit ci cand iubesti. Asa ca deh.

In concluzie, va multumesc pentru interesul acordat acestui subiect scarbavnic si nu uitati sa mentionati pangarirea dvs prin citirea postului cu pricina la urmatoarea spovedanie.

A, si ca tot vine pastele. Nu stiu cum vede un credincios sarbatoarea aia dar stiu cum am vazut-o eu in vreo 4 ani dusa cu japca - de un brat matusa, de celalalt brat bunica -

Multa lume beata muci. Nu stiu cum e pe la voi, dar la noi se bea din orice.
Puhoi de oameni veniti cu 2 ore inainte, sa prinda un loc in fata.
Un miros specific, din care distingi clar vreo trei arome: jeg, rachiu, tamaie.
Mult miros de blana, stofa, par ars.
Ceara topita peste tot, pe haine, par, maini, in cur, etc. Nici la salonul de cosmetica nu vezi asa abundenta.
Si o harmalaie constanta, evident , vocile credinciosilor preamarindu-l pe Dumnez..

"COSTICA! COSTICA! COSTICA! UN-TE UITI, CHIORULE? Aici sunt! Ai luat damigeana?"
"...si io i-am zis "faaaaaaa!...FAAAAAAA....fa, ca daca-ti fut una iti sar toate impresiile, tu crezi ca io-s nascuta ieri?"
"E full in Arsenal da am gasit locuri la ala din cartier..."
"AU! NU TE UITI PE UNDE MERGI BOULE?"
"Da, se rezolva, baiatu', nici o problema...fetele-s curate, cuminti, acuma numa sa trimiteti banii si io le sui in autocar...da...da, au mai fost...da, acte, tot...saru-mana sfintiia ta..da, face, face de toate cum sa nu?"
"L-am sunat si nu raspunde. Sa-l mai sun? O sa zica ca-s proasta"
"Suna-l, fa, si-asa zice.."
"Gabi....gabi...GABI!..."
"Ha?"
"Se uita Dobrescu incoa?"
"Nu vad unde e"
"Langa baba cu cadelnita, fa! Zi, se uita sau nu?"
"Care cadelnita?"
"Langa copac!!"
"A. Nu se uita"
"Da ce face?"
"Se pisa."

Toata zumzaiala asta de evlavie sau cum s-o numi se transforma intr-un muget la unison can preotul, probabil blestemandu-si orientarea in materie de profesie, zice cu o voce cam hodorogita "Veniti de luati Lumin...a..a..aaaaaaaa NU VA MAI IMPINGETI"

Pentru ca bietul e asezat undeva pe un fel de minipostament de scanduri, iar in momentul in care zice respectivul indemn parca da startul unui motocros national. Babe, pustani, femei cu baticurile intr-o parte, fete cu sanii pe-afara, copii mucosi, mosnegi artagosi, toti se contopesc intr-un fel de organism comun, nu foarte destept dar clar hotarat.

Vrei, nu vrei, te trezesti smucit si balansat intr-un soi de pogo stupid in care miza e nenorocita de lumanare aprinsa. Chiote, picioare calcate, coturi pline de evlavie in burti pline de post, ocazionale incaierari scurte, copii care rag dupa ma-sa, babe cautandu-si pe jos ochelarii....

Toata incalceala se potoleste cam in 10 minute. Lumea isi cara lumanarile, unii uita pur si simplu de ele, si o iau agale spre crasme daca-s mai tineri sau spre case daca-s mai hodorogi. Acasa ne asteapta "bucatele imbelsugate" vorba ProTvului care vad ca e mai fixist ca mine.
Crapam in noi pana ajungem la spital si ne bucuram ca imbecilul ala de Iisus s-a lasat prins ca fraierul, ca altfel bagam mere verzi ca budhistii sau dracu stie ce omleta mai mancam.

Apoi inlocuim forma obisnuita de salut cu Hristos a inviat! si unii mai batuti in cap cara si oua dupa ei, sa aiba cu cine ciocni. Oua, da. Fierte, da.

Si gata pastele.
Read More

Facebook

Popular Posts

Karioka. Powered by Blogger.

Tags

#rosiamontana (2) 198 (1) abuz (10) adoptie (2) AION (2) ajutor (10) alaptare (3) alimentatie (12) amintiri (18) animale (5) anotimpuri (4) arta (1) atelier (1) autism (1) award (1) babywearing (4) bac (2) Basarabia (2) biciclete (1) Bucuresti (1) bullshit (6) Cai (1) caini (16) capot (1) carti (6) carti pentru copii (5) cărți traduse (4) coada-coada (1) concediu (7) concurs (3) condus (2) copii (71) coruptie (5) cos saptamanal (1) crima (5) CRJ (1) crossbordering from andreanum (1) culinar (16) custom made (1) dana blandu (1) daydreaming (4) despre copii (2) dezvoltare (10) dezvoltare personala (1) doi ani (2) dumbrava minunilor (1) entatie (1) femei (7) film (7) filme (3) filozoafa de weekend (4) fotografie (2) frumoasa si chestia (1) fumat (3) gaming (3) Gheorghe Serban (1) gramatica (3) Grigore Alexandrescu (2) htc (1) intentii (6) internet (24) interviuri (13) Ioana Neagu (1) ipocrizie (7) Irecuperabili (6) keywords (2) la dentist (4) lene (1) liebster (1) limba romana (1) liniste (4) lol (15) Mamagolo (1) maria rosetti (1) Maruta (1) mașini (1) Mihai Ciobanu (1) music (18) nutritie (2) oameni (69) odiseea imobiliara (3) pedofilie (2) penal (1) pisici (2) poezie (1) polipi (1) prostie (18) psihiatrie (1) psihologie (1) reclama (11) recomand (12) religie (6) ring-sling (2) roborock (1) romania (1) rosia montana (1) ruxanda guger (4) sanatate (6) sarcina (2) scoala (1) școală (2) scurte (20) shopping (2) Simona Tache (1) sling (1) spaga (2) Spectra 9+ (1) spital (4) sport (2) teapa (2) tv (6) unguri (1) Veronica Bereanda (10) viata de zi cu zi (86) Waking up (11) web (2) World of Warcraft (8) wow (1) WTF (28) www.davidkinsella.com (1)