26 November 2020

Unde mă mai dau pet net (1) - Ierburi Uitate

 Exact cum zice în titlu, mă tot gândesc că am descoperit diverse siteuri și pagini valoroase și poate nu știți de ele, sau poate vreți să ne plimbăm la braț prin ele dățile viitoare (că altundeva, unde).

Ierburi Uitate

https://www.facebook.com/IerburiUitate
https://ierburiuitate.wordpress.com

Nu uitați să citiți și secțiunea About!

Ce să fac aici?

Să citești despre sutele de plante și ierburi comestibile care ne înconjoară.

Să citești rețete vechi de sute de ani, atent culese și probate. Iată un exemplu de astăzi:

„Azi am încercat ceva nou luând o mâncare brâncovenească din manuscrisul de la începutul anilor 1700, păstrând ingredientele și (parțial) modul lor de gătire sugerate de stolnic, dar asamblând totul la final după pofta mea de azi (și gusturile contemporane).
Stolnicul scria: ”Spata iaste mai bună fiartă, năduşită cu grăsime de vacă, cu gutui tăiate fălii, cu prune şi cu vişine uscate, cu sare şi cu dresuri. Şi când va fi aproape de fiert, să o năduşăşti cu puţintel oţet bun, puind pe didesupt, când o vei turna, fălii de pâine prăjite în unt şi pe deasupra zahar şi scorţişoară.”

De ce este unic?

Pentru că n-am mai întâlnit așa ceva. Fiecare intervenție a autoarei mă învață ceva. 

Aici am învățat, de exemplu, despre cum să culegi dintr-o plantă sau ciupercă încât s-o lași să mai dea rod și dățile viitoare; despre ce sezon e mai prielnic anumitor ierburi și despre ideea, absolut fabuloasă, de a găti pe paturi de ierburi aromatice peste care poate călcăm zilnic fără să știm.

E o incursiune în istoria culinară, în botanică, o explorare plină de respect a trecutului și aproapelui.





Read More

16 November 2020

Lupta cu treierătoarea

 Nu reușesc să-mi aduc aminte în ce roman citit e vorba despre o treierătoare mecanizată, pe care țăranii o dușmănesc ca pe o făptură vie și diavolească, încearcă să o strice aruncându-i pietre în spițe și bucurându-se copilăros când mașinăria se oprește, temporar. Bucuria devine cruntă dezamăgire când mecanicul angajat o repară de fiecare dată.

Mi-am amintit de pasajul ăsta în ultima vreme, uitându-mă la istericalele cu care a fost respinsă forma online de învățământ. De la cramponări melodramatice până la refuzuri îndârjite, de la nu știu la nu vreau să știu. Este optimă? Nu, desigur. Este permanentă? Să sperăm că nu. Au acces toți la ea? Iarăși nu, așa cum nu au nici la igienă dentară, canalizare și medicină privată - ar trebui să renunțăm cu totul la aceste servicii, până când drepturile tuturor sunt egal împlinite? Nu. Dar este totuși un mod de a asigura pentru unii măcar continuarea unui proces de învățare, cel mai sigur în condițiile date. 

În fine, ce voiam să spun: dacă nu știi prea bine să umbli pe internet și să folosești un calculator ar trebui să înveți. Nu fi căposul care aruncă cu pietre în spițele unei mașinării deja folosite în toată lumea. N-are rost. Ai pietre prea mici și singurul care rămâne blocat ești tot tu. Tot online îți sunt calculate taxele, online ți se livrează banii. Un corporatist a făcut posibil să bagi un plastic într-un perete și să scoți bani din el, altul a digitalizat un serviciu public încât să nu mai stai a prost la 5 cozi, 6 ghișee cu 9 dosare pentru o adeverință. Online deja se desfășoară majoritatea serviciilor și acțiunilor de care depinzi. Și tot online probabil stătea destul de mult copilul tău și înainte.

Alex are un cont de WhatsApp pe care nu prea se uită, dar mai aruncă un ochi taică-su când și când. Uneori e o informație utilă pe acolo, de exemplu că s-a decalat orarul sau s-a anulat ceva. În mare majoritate a cazurilor însă, conversația e un nesfârșit șuvoi de spam și scam. Click aici ca să-ți schimbi culoarea chatului! Bagă dincoace datele tale ca să primești un muțunache virtual gratis! Click dincoace pentru coduri de Robux! 

Numai căcaturi. Viruși, scamming, phishing, date furate, telefoane, tablete și laptopuri încărcate de tot soiul de mizerii. Știu, veți spune că au 9 ani și nu au de unde ști. Vă zic eu de unde ar trebui să afle - de la noi. Partea tristă e că peste nivelul ăsta nici nu vor trece majoritatea, și peste 30 de ani îți vor trimite linkuri de genul „Click aici să afli ce animal vei fi într-o viață anterioară” , „Participă aici la super tombolă pentru a câștiga o mașină oferită de Fuego” dar și, desigur, „Noi nu dorim să ni se fure datele!”

Nu ți le-ar fura nimeni, Vasile, mai cu talent decât știi tu să le deversezi pretutindeni.

Odată cu trecerea în online ne-am izbit de un deficit evident de cunoștințe tehnologice. Avem prea mulți consumatori și prea puțini utilizatori. Consumatorul consumă, ca la TV, ce i se dă acolo. Scrie click aici? dă click acolo. Scrie băgați email și număr de cont? bagă. Scrie „Bună ziua, sunt prințul din Nigeria, trimiteți un avans să vă deblochez averea”? Trimite.

Apoi evident pățăște chestii, i se blochează contul, emailul, parola, copilul se trezește că fetița cu care conversa pe Roblox e un olandez de 53 de ani care-i cere poze pe WhatsApp, și cine-i de vină - treierătoarea, firește.

Cu sau fără pandemie, e timpul să deprindem o igienă a obiceiurilor noastre în online. Majoritatea înșelătoriilor online se bazează pe prezumția că ești prost și lacom. 
Cu un minim efort, putem depăși acest stadiu.

Tot cu un minim efort, putem să ne protejăm copilul, chiar și când stă cu tableta în mână cu orele. Pe ce stă? Ce history are? Cu cine vorbește, despre ce? De-a ce se joacă? Ce limbaj se folosește acolo? Înțelege ideea de scam, știe să nu dea click pe orice prostii? Înțelege ideea de prădător online, știe să se ferească de avansuri și abuzuri? Tu știi cât a stat azi online și ce a făcut? Tu știi să intri să-i recuperezi parola, sau să setezi o limită de timp, sau să blochezi anumite siteuri?

Toate astea sunt posibile. Chiar nu trebuie să fii vreun programator cu capul mare. Exact în intervalul de timp în care citim despre 915 oferte la perdele sau 14 articole despre noua conspirație, am putea învăța și să ne protejăm și să devenim utilizatori de internet. Și nu e opțiune sau o înclinație, e o necesitate. 
Read More

11 November 2020

Musafirii

Mă trezisem, ca în fiecare dimineață, dar în casă era o zumzăială mai puternică decât de obicei.

Umblând de colo colo prin apartament, remarc că suntem... mai mulți.
Mult mai mulți. Vreo șase femei cam la vreo 50 de ani îmi populaseră locuința.
Între ele, păreau să se știe.
Eu pe ele - deloc.

Nu sunt ostile. Îmi fac loc când intru în bucătărie, se dau din fața frigiderului. Dar nu-mi vorbesc.

Ce naibii?

Mă uit la cum sunt îmbrăcate. Ca niște doamne la 50, posibil din părțile rurale. Văd multe puloverașe și fuste de tercot. Or fi neamurile lui Alin. (*nu că ale mele ar veni în rochii cu trenă, dar marea majoritate au murit deja sau sunt prin alte țări).

Îmi dreg vocea și întreb:

- Suntem rude?

Nimic. Nu-mi răspunde niciuna. Mă uit în jur - s-au împrăștiat peste tot. Își fac cafea, mănâncă de prin frigider, discută scăzut între ele, s-au așezat pe canapea. Cine-s astea și pe unde au intrat? Întreb iar, de data asta mai tare.

- Suntem rude?

Nimic. Și mă cuprinde panica.

-Nu vă supărați, cine sunteți? Cum ați intrat aici? Ne cunoaștem? Suntem rude? Răspundeți!

Nici nu se sperie, nici nu răspund, și simt cum începe să se instaleze moale, grea, groaza de a fi prinsă într-o pâclă pe care n-o pricep. Engleza are „dread” pentru asta, excelent termen. Îmi pierd mințile? S-a instalat Alzheimer?

Mă învârt printre ele și încerc să le fac să-mi răspundă. Țip la ele. Repet întrebările. Mă privesc ușor încurcate, dar atât. Rămân pe loc și nu-mi răspund. 

Se face lumină. O fi tata la noi! În seara precedentă m-am culcat perpelindu-mă cu gândul la el, atât de ahtiat de interacțiune socială. O fi venit în vizită și le-a adus sau le-a găsit pe aici prin oraș, dracu știe pe unde. Îl văd în stare, mi-l și imaginez jubilând și gudurându-se: „Dar poftim, intrați, e casa fiicei mele, ea încă doarme, desigur, faceți o cafea! Nu, ce pandemie, lăsați că nu se prinde de noi, mă duc până-n piață să iau niște brânzică.”

Mă reped prin casă căutându-l, răcnind victorioasă despre pandemie și riscuri și minți pierdute și cum să bagi străini în casă și de ce nu m-ai întrebat măcar și… Îmi dau seama că tata nu-i la noi.

Nu-s aduse de tata.

Nu-s aduse de Alin.

Nu-s primite de mine.

Aseară când ne-am culcat, eram trei (Sonia e la bunici). Și ușa era închisă.

Azi ne-am trezit vreo nouă. Și nu se dau duse.

Încep să zbier de-a binelea. Ieșiți, ieșiți acum, imediat, poliția, afară, afară! Încă sperând, cumva, că vreuna îmi va reproșa: „Dar cum mă dai tu pe mine afară, sunt tușica Aglaie, nu mă mai știi de când erai uite-atâtica?” Dar nu-mi reproșează niciuna nimic. Se uită cu părere de rău în jur, la frigider, la cafea, la brânzică, la canapea, și încep să se îndrepte fără chef spre ieșire.

Groaza și ușurarea mă copleșesc, ca două ape reci urcându-mi pe picioare.

.........................................

E seară și ne uităm la un film. Parcă mi-e cunoscută scena.

- Ăsta nu e filmul ăla pe care l-au parodiat în... în aia cu Rambo, cu Top Gun, parodia aia?

- Ba cred că da, îmi răspunde prietenos bărbatul din mijloc, întorcând pe cât poate capul, apoi continuă să se uite la film.

Nu prea încăpem pe canapeaua asta. Am extins-o, dar tot nu prea încăpem. Poate de unde stăm opt pe ea. Lângă mine, împingându-mă cu umărul, e un băietan de vreo 9 ani. Vârsta lui Alexandru. Doar că nu-i Alexandru. După el, e domnul care mi-a răspuns. Lângă el, altul, cu nasul bandajat. Rinoplastie? Am auzit că doare teribil. Pe colț, pe o bucă, încă unul. În partea cealaltă, alții. Femei, bărbați. Tot nu-i știu.

Dar de data asta am experiența de dimineață. Nu mai stau să-i întreb de neamuri. 

Mă pun iar pe zbierat și, încet încet, se ridică și se îndreaptă spre ieșire.
Unul încearcă să facă o glumă mică: „Sunt scumpe hotelurile…” care se pierde în întrebările mele, deja evident retorice, despre ce caută acolo. 

Încet, încet, ies din casă. Vocile le rămân cumva, într-un murmur care-mi sună dubios de cunoscut. 

Mă trezesc de-a binelea. Cei 23 de colegi ai lui Alex zumzăie din sufragerie, la școala online. Îl chem pe Alin să-i povestesc coșmarul. Se strâmbă de râs. Coșmar de ciufut. 

Suntem doar noi. Și cei 23 de copii. Și doamna. Și vreo 20 de la facultate, că începe cursul online. Și echipa de la muncă. Și echipa de development. Și....


Read More

29 August 2020

De ce nu voi trimite din septembrie copiii înapoi în colectivitate

 Cei care mă cunosc știu că nu sunt simpatizantă a curentului de homeschooling câtuși de puțin. Ca opțiune personală, categoric nu. Provin dintr-o familie cu cadre didactice și poate nu știu eu multe despre mine, dar știu sigur că nu am înclinații și aptitudini pedagogice câtuși de puțin. Când vine vorba de ceilalți, desigur, am în continuare opinii și mi le țin pentru mine. Tot ce-mi permit să spun este că, așa cum eu am considerat că n-am ce căuta să încerc să-i învăț pe alții, așa nici alții n-ar trebui să se erijeze în învățători, cât mai degrabă în învățăcei.

Și totuși anul acesta nu aștept cu niciun soi de nerăbdare să se redeschidă școlile și grădinițele. Dacă s-au închis când aveam câteva sute pe zi și de bine de rău, mare gloată era zăgăzuită dacă nu de conștientizarea pericolului, măcar de frica amenzilor, nu pot spune că acum, în plin Idiocracy pandemic, cu peste 1300 pe zi, tot fără tratament, cu mult mai puține locuri în spitale și cu personal medical deja epuizat de jumătate de an de foc continuu, mă simt mai în siguranță.

Înțeleg argumentele pentru redeschiderea școlilor. Nu înțeleg însă de ce ar trebui să nu se poată deschide școala fără copilul meu în ea. Mai ales când știu că în anii trecuți, fără nicio pandemie, a avut diverși colegi care au dat pe la școală doar la luat manuale și apoi la încasat diplomele, și care nici măcar n-au avut vreo greață în a explica, candid: „Mama zice că nu se scoală așa dimineață.” „N-am venit că era frig” etc. Cumva când ziceau Iosif și Rahela asta, era ok, și nu le zicea nimeni nimic de frică să nu cumva să nu mai vină drept deloc. Când zic eu „prefer să stea cu mine acasă încă ceva vreme, să văd și eu cum vă iese”, soluția e să mă consilieze un psiholog, că poate-s anxioasă și nu știam.

Desigur, am citit persiflantul eseu (că articol nu e) al unui nene, care după ce pornește de la premisa onestă că trebuie deschise școlile ca să aibă cum munci părinții, inclusiv personalul medical,și exemplifică chiar că un medic nu poate sluji în spital liniștit știindu-și copilul singur prin casă toată ziua, o ia prin pruni explicând contrariul a ce ne explica, la fel de persiflant și superior, în anii trecuți.

În anii trecuți orice pediatru, orice medic de familie, la care ajungeai cu copilul, îți explica (la fel de ritos și de „băi nătângus anxiosus ”) că o medie de 12 viroze respiratorii PE AN sunt firești și de așteptat la un copil introdus în colectivitate ( = care merge la școală, grădiniță ), că în literatura de specialitate sunt consemnați drept adevărate incubatoare de viruși, purtătorii perfecți, că asta-i viața, se vor molipsi și vor pasa tot ce prind, hihi, haha.

Ei bine în anul 2020, când avem o viroză tot respiratorie dar nouă, fără tratament consemnat unanim drept eficace, fără vaccin, cu urmări catastrofale asupra persoanelor vulnerabile (unde vulnerabil mai nou înseamnă de la peste 60 de ani până la 3 șunci în plus sau condiții cronice care altfel permiteau decenii întregi de viață normală), cu repercusiuni asupra sistemului cardiac, etc, fix din aceleași surse eu ar trebui să ascult și să cred că acești copii, care în anii anteriori erau definiți drept răspândacii absoluți, anul ăsta nu vor răspândi nimic, pentru că-s mai mici, suflă mai puțin și stai să vezi, respiră mai jos de nivelul tău (de parcă un părinte sau bunic sau profesor nu se apleacă în viața lui să îmbrace, hrănească, culce, ajute, etc un copil, dar în fine, probabil dl doctor și-i crește pe ai lui din pod).

De asemenea, eu ar trebui să cred că în aceeași unitate de învățământ despre care, pre-pandemie, încercasem să avertizez DSP-ul (și nici atunci nu răspundeau la telefon), pentru că refuzau să pună hârtie și săpun la budă ca să nu se consume, și despre care fiu-meu mi se plângea că preferă să se țină 5 ore ca să nu mai calce în pișat, această unitate condusă de o tanti care, când i s-a atras atenția că e o mizerie crasă în baie, a arătat o hârtie ștampilată pe care se consemna că SE FĂCUSE CURAT MAI DEMULT, dintr-o dată, post pandemic, va deveni igienică și responsabilă. Adică vor face un salt evolutiv de la dinozaur la homo faber practic, sărind de la „dă-i dreacu, să calce prin pișați, eu am ștampilă de la firmă că e curat” direct la „dar vai, acest virus mic și contagios trebuie atent îndepărtat prin igienizări frecvente și temeinice”.


De asemenea, după ce ni s-a repetat și am fost frecați la cap cu distanța de doi metri, cu contagiozitatea, cu cât e de riscant în autobuz, în metrou, în avion, în orice spațiu închis, chiar și preț de un sfert de ceas, eu ar trebui să stau liniștită la gândul că doi copii ai mei stau fiecare în câte un spațiu închis cu alți câte 22 respectiv 25 de copii, care la rândul lor au și ăia câte minim 2 contacți direcți, dintre care dracu știe câți ”cred” în Covid-19 și câți bănănăie despre Bill Gates care urmează să le facă, să le dreagă.

iar dacă nu-s liniștită, ar trebui să vină un psiholog care să mă consilieze pentru că, desigur, de neliniștea mea mă fac eu vinovată, cu anxietățile mele aduse de-acasă din lada de zestre și nicidecum

- spitalele cu alde Cercel „e dăcât o gripă, nu mai daț cu spirt”, nosocomiale și dezinfectanți diluați pe stil Hexi Pharma

- școlile împuțite, supra aglomerate, cu igienă dezastruoasă ignorată în mod voit și complacent de ani de zile 

- realitatea existenței unui virus care-mi poate mătura de pe fața pământului jumate de familie, pentru că, ce surpriză, nu mă cheamă Tezeu și n-am părinți și rude semizei sau titani.

- dar și „asumarea” focarelor din școli, fără trasarea unor soluții reale pentru cazul în care familiile sunt infectate. 

De exemplu, vine să zicem unul din copii din școala și grădinița super curată sper aerisită super distanțată super igienizată și ghinion, ceasul rău, tușește un prost pe el și ia Covid din parc sau mă rog, de la mine. Pentru că să fie clar, absolut TOATE cazurile de la copiii din grădinițe și școli de stat vor avea această fenomenală caracteristică unitară: „Nu e de la noi”. În 7 ani totali de „colectivitate” am ajuns la cabinete să anunț următoarele:

- vreo 25 de bronșiolite

- viroze fără număr

- 2 pneumonii

- conjunctivite

- enterocolite

etc etc. La un moment dat nu le mai numeri, să nu zică lumea că ești anxios. Știi ce-au avut toate în comun? Nu erau de la ei. Adică nici nu apucam să deschid gura, dar asta era placa. „Nu știu ce-are, dar nu e de la noi. Ați adus de acasă. Ați luat de prin parc.” Chit că anunțam nu ca să cer serie și factură pe noua boleșniță, ci ca să știe și alții și, mai știi, SĂ ȘI-I ȚINĂ ACASĂ până trecea valul, sau să nu plece să zicem în concediu s-o pupe pe străbunica.

În fine, revenind. Presupunem că unul din copii ia Covid de pe undeva. De la mine din fundul genții, desigur, nu de la școală sau grădiniță. Simptomatic, nesimptomatic, tot acasă se întoarce, tot în aceiași 60 mp suflă, mănâncă, plânge, strănută.

Face simptome. Conform legislației, îl internez și mă internez cu el.

Dar în 4 zile face și soțul. Are comorbidități, deci poate ajunge să stea mai mult prin spital.

Cu cine rămâne celălalt copil sănătos?

Cu bunică-sa cardiacă?

Cu bunicul cu neoplasm pulmonar?

Cu diverșii crai care îmi explică mie să nu mă panichez?

În timp ce îngrijesc copilul, poate mie mi se face rău în spital, fac și eu simptome. Așa cum am pățit d ex când avea pneumonie cel mare și când am simțit că nu mai pot respira și tușeam de-mi săreau ochii. Pe atunci, drăguțele doamne de la IOMC m-au ajutat după preaplinul inimii lor: mi-au explicat că e spital de copii, deci n-am decât să crăp că nu mă consultă nici pulea, dar că e o farmacie vizavi de spital și aș putea merge să cer spițeresei de acolo să-mi dea ce consideră dumneaei.

Acu când o să fac și eu covid ce vor face? Mă trimit să suflu într-o pungă adusă de-acasă?

Dacă e ceva atât de contagios și știm deja din istoricul Italiei ce ravagii a făcut în familie, ce soluții există pentru aceste scenarii care e destul de clar că NU vor fi excepția ci regula?

Și o ultimă întrebare, cu ce dracului încurc eu dacă aleg să-i mai țin acasă o vreme? Cum opresc eu vatmanul, chirurgul și brutarul să lucreze? Ce riscuri îi pun eu să-și asume în orb? Niciunul. Mi le asum eu mie și alor mei pe cele pe care consider că le pot duce. 

Prin urmare, în septembrie și posibil și în octombrie e posibil să constat în mod repetat că au, ba unul, ba altul, diverse simptome și condiții. Că na, așa e toamna. Poate voi rata fulminantul restart al învățământului românesc, din care doar 40% pe an ies analfabeți funcționali, dar cu ocazia asta, chit că voi munci mai greu și voi avea nervii pe papiote, voi apuca măcar să văd ce le iese.

Și mai vedem noi după aia cine-și caută psihologi.

Read More

25 July 2020

Apocalipsa Tâmpeniei

Dacă mă întrebai în urmă cu ceva ani la ce catastrofă majoră mă aștept să asist pe parcursul vieții mele, ți-aș fi răspuns diverse chestii posibile și probabile, dar nu ti-as fi zis ca ma astept sa nimeresc in plina apocalipsa de proști.

Desigur, suntem și în plină epocă de climax al îmbrobodirii adevărurilor neplăcute, așa că abundă articolele maestre în plimbat prin pruni și formulat acest adevăr în cuvinte suficient de alambicate încât poate să nu le priceapă orice prost și, Doamne ferește, să se ofenseze. 

De exemplu, studiul care stabilește că există o corelație între dificultățile cognitive și cât de bine înțelegi să respecți distanțarea socială. 
De curând a mai apărut unu plângându-se că școala noastră nu formează o cultură rațională, științifică, și de aia nu pricep nici copiii nici adulții ce e ăla virus molipsitor, dar cred gogoși cretine cu Gates și cipurile. Dar știi ce ce formează?

Proști.

Acum fix câteva minute am citit avertismentul unui medic din Timișoara: această luptă nu se poate câștiga în spital, iar dacă nu respectăm cu toții măsurile de distanțare, vom pierde lupta cu pandemia.
Comentarii: auzi, da nu-ți vezi tu mai bine de medicina ta, ziceai că ai un leac minune.

Proști.

Am o colegă fost cadru didactic, încă e activă în diverse comunități ale profesorilor, forumuri, grupuri, etc. Sunt pline de imbecilități de genul „eu nu vreau școală online, că vor să-mi bage 5G-ul în casă prin  wi-fi”.

Proști.

Nu credem medici, nu credem oameni de știință, nu credem politicieni, nu credem pe nimeni peste nivelul nostru. Credem unul care montează centrale și are un unchi la cules sparanghel, care-a zis că nu există așa ceva. Credem pe una care apare la TV. Credem un retardat care tot anunță apocalipsa că vine de 40 de ani încoace. Păi vine, coaie, că o aduci tu, trasă de păr.

Proști.

Da, corupția te ucide, dar prostia se pare că și mai repede de atât.
Și, culminant, un cântec de lebădă, sau mă rog, de gâscă proastă a acestei gloate: Politician local avertizează într-o declarație „Știu că ne credeți proști, dar să știți că suntem mulți”.

Știm. Murim încet, de proști ce suntem.
Read More

21 June 2020

Sandvișul

Când traduc chestii cu vizibilitate publică, nu contează cât de potrivit mi se pare mie un termen sau cât de folosit este deja în vorbirea curentă, ci în primul rând dacă Academia consideră că există ori ba.
Așa că degeaba eu zic și pronunț și citesc prin meniuri sandwich, ca tot restul populației. Dacă odată demult s-a decis că dacii liberi și frumoși mâncau la pachețel sandviș, cu pluralul sandvișuri, apăi sandviș zic și eu.

Culmea e că în mintea mea, eu am două noțiuni diferite asociate cuvintelor.
Sandwichul e sandwich, ăsta cu panini sau chiflă sau baghetă, cu diverse cărnuri, cu salată atârnând din el, ceapă, roșii, etc. Sandwichul e Subway, să zicem.

Sandvișul în schimb e ăla pe care-l mâncai în CFR București Constanța, făcut de acasă. Ăla din parc. Ăla din pachețel. Definiția din DEX rezumă rigoarea sandvișului românesc: 

SÁNDVIȘ, sandvișuri, s. n. Felie de pâine (unsă cu unt) cu un aliment rece (șuncă, salam, brânză etc.) peste care se așază adesea a doua felie de pâine; tartină. [Var.sándvici, sánviș s. n.] – Din fr.engl. sandwich.

A doua parte de sandwich era deseori nițel mai molcăită, de la împreunarea cu felia de mezel (alt cuvânt care mă duce înapoi cu decenii) sau telemeaua umedă. Și ambele felii erau franzelă din asta cu coajă lucioasă. 

Puteai avea parte de sandvișul mai sărac, cu parizer și margarină, care parcă-ți aluneca scuzându-se pe gât. Puteai uneori avea parte de sandvișul mătușii care știe să gătească, cu brânză frecată cu unt și friptură rece. Am prins unul singur. Nu de alta, dar eram doar în vizită la mătușa aia. N-am mai văzut-o de atunci.
Puteai avea și sandvișul făcut de tac-tu sau de alt nepriceput, un sandviș mătăhălos, cu multă pâine și strâmb potrivit. Era sandvișul de tren, pentru că nu se putea să pleci fără mâncare atâtea ore, sandvișul de „poate nu găsim cazare”. Sandvișul de cămin, tristă consolare după ce-ți dădeai banii pe alte prostii și pe mâncare nu.

Dar niciunul nu mi-a rămas mai viu în minte ca sandvișul Ioanei.

Ioana era colega mea și atât de diferită de mine, că nici n-aș ști de unde să încep cu diferențele. Ioana era frumoasă, dezinvoltă și primitoare. Eu eram un stârci plin de frustrări și temeri. Nici nu știu cum de ne-am adunat. Dar cel mai mult mă uluia familia Ioanei. Erau practic opusul nostru.

Ioana avea părinți foarte tineri, care glumeau mereu și vorbeau cu ea de la egal la egal. Ioana avea un frate mai mic, care-i era drag, și o cameră plină cu desene. Le plăceau animalele. Mama Ioanei purta fustă scurtă și a răspuns odată unui gardian care încercase să se ia de câinele ei „Vezi-ți de panseluțele dumitale”. Tatăl Ioanei râdea des. În fine. Opusul nostru.

Fiecare zi de școală era la fel. Plecam val-vârtej pentru că fie întârziam, fie nu dar deja era scandal în casă, deci mai bine să ajung mai devreme. De mâncat acasă nu prea apucam sau nu aveam ce, deci orele 11.00 mă prindeau cu mațele chiorăind. Bugetul meu foarte redus îmi oferea un covrig în pauza de masă sau, uneori, dacă se nimerea taică-meu să fie mai generos (sau să-i ciupesc eu de prin buzunar), un covrig și un suc. De fapt, cam ăsta era meniul zilnic pentru întreaga clasă. Ori nu mâncai nimic, ori îți luai covrigul de la chioșc. Sau dacă te aveai bine cu cineva, puteai alterna: azi iau eu, mâine iei tu.  

Mai puțin pentru Ioana. Ioana avea pachețel de acasă. Cred că eram pe undeva printr-a 6a când am aflat că există așa ceva. Când a zis „Eu nu mai ies, mi-au pus pachet” și a scos într-adevăr un pachețel care m-a uluit. Nu conținutul, ci ideea în sine. Ideea că există cineva care e atât de grijuliu încât îl învelește în șervețel și staniol, să nu se scurgă. Feliile de pâine egale. Al doilea șervețel, împăturit pentru șters. Și pâinea părea proaspătă. 

Era un sandviș ca toate sandvișurile, fix pe definiția din Dex, unul cu unt și brânză. Dar nu știu cum să zic, într-o lume abrutizantă, plină de violență și nepăsare, primeam uneori semnale că poate fi mai bine. Altora, e drept, dar poate și mie, poate și altora prin mine vreodată. Undeva acolo exista o lume în care părinții râdeau la glumele tale și-ți împachetau de acasă un sandviș. 

Așa că decenii după, când dintr-un stârci mic și speriat am ajuns un stârci mare și smucit, m-am apucat să fac și eu pachețele. 




Și adevăr vă spun vouă, pe cât de duioasă mi-o fi fost povestea până acum, pe atât de deadpan e epilogul ei. Căci fiu-meu cel hrănit și alintat se întorcea de cele mai multe ori cu ele neatinse, și cerea bani de covrigi. Pam-pam.

(Dar când / dacă trece mizeria asta vreodată, tot îi mai fac!)



Read More

09 June 2020

Attendant le mâle




Am fost în weekend la țară. Socrul meu are un soi de refugiu de gura soacrei, să zic așa. O locuință la țară unde mai ține vreo 3 găini și 4 roșii, fix cât să-și găsească motiv să se ducă și să se întoarcă. Personal mi se pare o idee fantastică și benefică tuturor.

Uneori îl invadăm și noi prin refugiu și ne primește cu brațele deschise, că-i om blând și sociabil de altfel. Recent a dat buzna peste el și tata și nu oricum ci cu un portbagaj plin de rațe și găini.
Cadru: Tata creștea de ceva timp clandestin niște păsări prin curte (unde nu e voie, el stând în buricul târgului). Cu un exces de hrană, dar într-un spațiu mic și întunecat. Eu le plângeam de milă orătăniilor cu orice ocazie. Mi se părea că le chinuie. Nu-s vegetariană, din păcate, dar asta nu înseamnă că nu cred că măcar în scurta(ta) lor viață n-ar trebui să aibă spațiu, lumină și ceva zile pașnice. La tata n-aveau deloc așa ceva.

Așa că tata le-a dus plocon socrilor, pentru că e un talent de-al său, care mi s-a transmis și mie: începe lucruri și le pasează să le termine cine are ghinionul să-i fie prin preajmă. 

Pentru păsări, clar e un pas în bine. Când am ajuns, găinile se acomodaseră deja. Cocoșul se dădea galant pe lângă ele, favorizându-le pe ale lui și tratându-le pe celelalte cu o autoritate rece. Cred și eu. Tocmai le căsăpise indirect soțul, câștigând tragicul concurs de frumusețe „pe care din ăștia-l facem borș, că se bat”. Se pare că al tatei a luat puncte în plus la alură și penaj.

Rațele în schimb stăteau stinghere, una în alta, aproape nemișcate. Uneori își adunau curajul, după un schimb de priviri, și lipăiau prudent spre vasul cu apă. Apoi se dădeau mai deoparte, timide și statice. Jur, parcă erau trei măicuțe în Bamboo.

Tot pălăvrăgind, tata menționează că ar mai fi o a patra, care a căzut cloșcă și stă pe ouă acasă, dar cum nu știe exact când a căzut, nici nu știe când va scoate pui. Și că după ce scoate, aduce bobocii și mama aici, la cele două surate și la rățoi.

Iar socrul meu observă delicat:

- Dar să știi, cuscrule, că și aia albă tot rață e.

Stupoare. Cum să fie tot rață? Dar i-a garantat baba de la care le luase că aia albă e rățoi! Să fie rață? Și atunci proasta aia ce tot clocește de două luni?

Eu tot insist că parcă ar fi rățoi aia albă, dar e drept că am căutat pe Google, modificându-mi astfel în mod interesant reclamele pe care mi le va propune în următoarea perioadă, și rățoii parcă să zic că-s altfel la cap. Am cedat. Tata are patru rațe, dintre care una mimează clocitul de două luni de zile.

Am protestat însă: de ce să le ia musai rățoi? La ce le trebuie barbaria de a fi fugărite lipa lipa peste tot? Adică dacă tot nu vor să mai scoată alții, pentru ce să mai aducă vreun rățoi necunoscut, care poate mai e și mojic? De ce să nu le lase să fie între ele, fetele?

Și mă lămurește soțul meu, oprind cu duhul blândeții orice posibilă diatribă feministă:

- Dacă au rățoi, se mai duc și ele la baltă și înapoi, umblă prin curte. Dacă n-au rățoi, stau pe loc. Așteaptă GPS-ul.

Ei bine, așa e. Și așa am elucidat și timiditatea statică. Stau pentru că n-are cine le duce încoace și încolo. Iar ele singure nu se cade să se plimbe, deci s-au adunat în cea mai amărâtă asociație de gagici ever.
Așa că trecând peste orgolii antropomorfice, o să căutăm rățoi, ca să nu prindă fetele rădăcini.


Read More

04 May 2020

Unde te duci de pe 16 mai?

Nicăieri. Dacă ești norocos, nu te duci nicăieri de pe 16 mai încolo și stai în casă, cum ai stat și până acum.
Dacă faci parte din bula mea, adică dacă ești printre infim de puținii norocoși pentru care izolarea socială înseamnă deocamdată doar plictiseală, nu sărăcie, ruină, faliment și risc zilnic, atunci de pe 16 mai nu se schimbă nimic.

Nu pot să pricep ce e cu entuziasmul și planurile și ambalatul pentru după 16 mai, de parcă s-ar da startul vreunui cross național.

Pe 16 mai va fi de fapt mult mai rău ca pe 1 martie.

Vaccin tot nu există.

Tratament eficace tot nu există.

Locuri la ATI sunt mai puține.

Șansa de a contracta virusul este înmiită, considerând că la începutul lui martie aveam câțiva constatați infectați iar acum avem peste 12 mii, cifră care crește cu peste 200 pe zi. Mai țineți minte când număram infectații unul câte unul? Sigur că mai țineți minte, asta se întâmpla acum doar câteva săptămâni!

Și atunci unde dracului te duci de pe 16 mai încolo?
Tu de ce ai stat în casă până acum? De frica amenzii doar? Și eu care credeam că stai în casă ca să nu (o)mori.

Măsurile de relaxare sunt în primul rând o tentativă, una care s-ar putea să ne coste scump. Dar sunt necesare pentru că, dincolo de cei care plâng după tuns la salon și mers în mall, există o țară întreagă care poate aluneca spre ruină. Există profesii care necesită interacțiune. Există stomatologi cu cabinete și aparatură luate pe credit. Există muncitori, menajere, artiști, organizatori de nunți, chelneri, tehnicieni dentari, există familii monoparentale, există industria de retail, horeca. Sute de mii de oameni blocați economic, care nu întrevăd speranța de a avea din ce trăi mâine, peste o lună, peste un an.

Sunt oameni normali și competenți. Nu e momentul să scoateți fabula cu greierele și furnica. Nu vorbim aici despre nepăsare deșănțată și lipsă de responsabilitate. Oamenii aceștia au învățat, au muncit, s-au asigurat că au o profesie sau o afacere care, prin constanta interacțiune cu ceilalți, să fie utilă și necesară. Cine dracului ar fi visat vreodată că întregul furnicar omenesc va fi forțat să se destrame, să se separe pentru a nu fi distrus?

Cine s-ar fi gândit că esența noastră de ființe gregare, sociale, necesare una alteia ne va deveni pieire?

Eu cred că mai mult pentru ei sunt aceste măsuri. Dar dacă ai norocul ca slujba și veniturile să nu îți fi fost afectate (încă, cel puțin), atunci de pe 16 mai nu se schimbă mare lucru pentru tine - și asta e bine.  E bine din punct de vedere colectiv, e bine pe termen lung. Da, e greu și frustrant să stăm în casă. Dar cum o fi să vrei și să nu poți? Să trebuiască să te duci la muncă zilnic, cu groaza că te întorci cu un virus care-ți poate decima familia? Eu am o slujbă, am un venit rămas încă neatins. Pot să MAI stau încă, reducând șansele MELE de a mă molipsi și de a contagia la rândul meu.

Și nu pot să reduc totul la statistici de tip spartan, nu-mi pot rezuma filosofia de viață la „asta e, luăm toți și unii mor, unii nu”. Dar asta e valabil și pentru oamenii călcați de tren, și totuși instituim bariere și reguli de trecere. E valabil și pentru HIV și totuși folosim prezervative. E complet valabil și pentru bolile contra cărora am inventat deja vaccin - o speranță pe care, în cazul COVID, tot mai mulți savanță o amână sau chiar o resping, precaut.

Nu pot, pentru că în jurul meu nu sunt cifre ci oameni.  Doar la o simplă privire în jur am

- un băiețel care a avut deja peste 20 de bronșiolite și două pneumonii.
- un tată care a supraviețuit cancerului pulmonar, cu o treime de plămân amputată, diabetic și bătrân
- colegi imunosuprimați
- prieteni bolnavi de boli auto imune sau cronice
- socri bătrâni, cu probleme cardiace
- fostă colegă cu fetiță supraviețuitoare cancer de rinichi, imunosuprimare chimioterapeutică

Ei nu sunt cifre. Nu pentru mine. Sunt oameni. Îi iubesc. Fiecare zi alături de ei e o victorie. Dacă cel mai mare sacrificiu pe care-l pot face pentru ei este să nu ies din casă, o voi face. Firește că vreau să ies.
Stau la bloc, ies doar pentru strictul necesar. Urma să călătorim. Urma să avem vacanțe. Urma să o ducem și pe cea mică poate să vadă marea. Marea cu furnicarul ei de oameni pe nisip. Acum încerc să-mi opresc lacrimile pentru că aud vocea singuratică a fiului meu răsunând din camera alăturată. Îi cântă „La mulți ani” unui coleg de clasă, pe Zoom. Au glasul ezitant și trist. Mi se frânge inima.

Și da, mi se pare și mie cumplit de nedrept. E nedrept, e nedrept să te gândești la toate aceste mărunțișuri ale vieții noastre sociale, la tot acel firesc de ieri care a devenit imposibilul de azi și de mâine: 20 de copii suflând în tort, 6 oameni în compartimentul de tren, 10 mii de oameni cântând umăr în umăr, în același glas, la concertul trupei preferate, 200 de oameni sărbătorind la o nuntă, 30 de oameni conducând pe altul pe ultimul drum, 600 de suporteri încurajându-și echipele, 30 de doamne ascultând atente o prelegere, 60 de studenți notând zorit în același amfiteatru, mii de oameni pe același bulevard. E cumplit, e nedrept, ne frânge miezul nostru de ființe sporovăitoare și legate ca într-o plămădeală comună. Dar doamne, e necesar.

E necesar ca să-i putem cânta copilului acela „La mulți ani” și la anul. Și poate, vreodată, să-i mai suflăm și în tort, în aceeași cameră cu el.






Read More

27 April 2020

Cum urma să-mi fie viața

Viața mea urma să fie așternută destul de monoton. Știam cum aveau să-mi fie următorii 30 de ani.
Aveam să merg iar, zi de zi, zi de zi, în aceleași birouri din sticlă. Aveam să mă simt iar ca un pește stingher.
Și aveam să-mi torc aceleași vise despre aceleași lumi paralele, în drum spre casă.
Copiii aveau să-mi crească mari. Să le crească codițe și puf și vise proprii.
Odată cu ei, probleme cum ar fi rămas prea târziu în vreun club plin de zgomot și hormoni și transpirație. Examene și teste grilă și medii și note. Discuții și ochi peste cap despre contracepție și responsabilitate și atenție. Telefoane și mesaje „unde ești, când ajungi?”.
Eu aveam să mă rablagesc discret, respectuos, numărându-mi anii până la pensie, umplându-mi timpul cu proiecte, scriind ici colo încă o pagină din romanul veșnic neterminat. Ocazional visând cum ar fi să lucrez doar de acasă, doar în freelancing, dar ca de obicei lăsând asta baltă cu gândul la bani.
Ding! ușa liftului m-ar fi anunțat dimineața că am ajuns la muncă, Dong! m-ar fi lăsat seara să plec.
Și urma să strângem cât să plecăm ici colo vara. Și urma să strângem ceva mai mult să ne permitem măcar o dată la câțiva ani să vedem țări mai îndepărtate. În care să călătorim ca niște turiști absolut banali, cu gura căscată și hărți și Tripadvisor pe telefon. Eventual să facem vreo insolație sau indigestie și să ne întoarcem pârliți și cu un vraf de poze la care să nu se uite nimeni.
Și aveam de gând să-l bat pe soțul meu la cap până când îl convingeam să-i luăm pe ai lui și pe tatăl meu într-un concediu - un coșmar, probabil, dar tot simțeam că nu voi mai avea când să le împlinesc dorința asta.
Și de Paști și de Crăciun să mergem să ne plictisim într-un confort și o îmbuibare pașnice și domoale. Până când n-aveam să mai avem la cine merge. Apoi să devenim noi oaza de confort și îmbuibare a altora.
Cam așa urma să-mi fie viața. Să fiu sinceră, deloc rea. În sfârșit învățasem să mă bucur de liniștea și tihna unui cerc foarte mic de oameni buni. Și traiul părea asigurat de un anumit nivel de venit și de un anumit set de cunoștințe vândute în muncă.

Și uite-așa, s-au dus dracului toate.
Desigur, rămânem optimiști, rămânem fals optimiști în special ca să scăpăm de isteriile altora care mai mai că ne iau la palme dacă nu SUNTEM OPTIMIȘTI, TOTUL VA FI BINE, TE ROG SĂ NU SPUI ALTFEL, desigur, vom reveni la normal, da, sigur, ne vom îngrămădi iar în metrouri și vom călca direct pe colțul cearceafului vecin și vom întreba scuze, șezlongul acesta e liber? și vom merge la concerte unde vom cânta într-un glas, da, sigur, vezi să nu, toate aceste chestii vor reveni vreodată.

Culmea e că nici nu-mi place aglomerația de vreun fel. Mergeam oricum cu mașina și preferam colțuri pustii în vacanțe. Dar de curând mi-a trimis soacră-mea o poză cu Sonia și în tot acest iureș disperat de mimare a normalității, a totul-va-fi-bine, mi s-au fixat ochii pe fețișoara ei, pe care-și ținea strâmb, cu un deget, o mască în dreptul gurii.

Ah, Doamne.




Read More

14 March 2020

Teama




Dacă este să fie ceva care să mă fi obosit în ultimele zile, e încercarea oamenilor de a-și masca groaza, acuzând-o pe a celorlalți care și-o manifestă.

M-au obosit toți sarcasticii, toți filosofii, toți exuberanții apocaliptici, toți statisticienii de buzunar, toți estimatorii la minut de câte milioane vor muri până să căpătăm o morganatică imunitate.
Toți struții care repetă ca pe o mantră că exagerăm toți, care speră că sunt într-atât de importanți lumii încât aceasta și-a coagulat țările, știrile, morții într-o imensă farsă numai pentru ei.

Toți cei care au fugit animalic într-un ultim bârlog, târând după ei virusul care avea să le infecteze familii, prieteni, pe toți cei pe care i-au privit în ochi în ultimele zile. tot de frică au fugit. Tot de frică stăm și noi în casă, care mai stăm. Tot de frică au dispărut măștile, gelurile, tot de frică ne transformăm în hârciogi.

Toți care își maschează frica acuzându-se reciproc sau scurgându-și clipele în efemere certuri și diatribe. E firesc, e firesc, totul e firesc și molima asta tot firească e, firesc e și să crăpi de la ea probabil.


Dar nu-ți dispare groaza din suflet dacă o stâlcești pe a altuia.

Culmea e că am apucat să-i dau niște sfaturi Clarei, exact înainte de a izbucni și la noi. Încă eram calmi, încă mai constatam sfătos că „va ajunge și la noi” așa cum zici „va fi un an ploios”, încă mai erau măști prin farmacii când i-am spus să își reorienteze unghiul de a privi lucrurile. Clara mă tot anunță de ceva ani de diverse impending dooms (poluare, mașini, Bucureștiul sufocat, nutriție, etc) posibil ca anxietatea sa cronică să se hrănească dar și să defuleze în temeri reale dar parcă un pic, un pic departe, cât să se poată distribui și destinde pâcla de anxietate. Poate ca dintr-un nor dens și negru în mai mulți, gri.

Și acum, draga mea prietenă, mă tem că nu mai avem ce anunța că vine, pentru că iată, a venit. Și am tot vrut să-ți scriu și n-am apucat pentru că și eu am coping mechanisms,  dorm cât mai mult, lucrez cât mai mult, mă joc cât mai mult, copiii cu veșnicele lor nevoi și mâțâieli, încuiați în casă, reușesc să-mi ocupe cam toate orele zilei. Voiam să-ți spun că de data asta e absolut ok să-ți fie frică. Și altora. De data asta e ok.  Și mie mi-e. Și am să te ajut cu tot ce pot, cum pot.

Mi-e absolut groază de chestii pe care nu mă pot opri să le anticipez. Mă tem că ne vom contamina în același timp eu și Alin, iar copiii mei vor rămâne prin casă singuri în caz că suntem spitalizați, eram învățați să ne repezim imediat la bunici la nevoie dar cum să faci asta când practic îi condamni la moarte?  Ce vecin ar risca să îngrijească niște copii care probabil poartă virusul ce le poate nenoroci familia?

Mă tem cu gândul la taică-meu care a supraviețuit cancerului și nu mai are o treime de plămân, ipohondru 100%, obsedat de analize și medici și scotocit și diete și nutriție și suplimente, dar care în mod bizar când vine vorba de un pericol real pare complet pe altă lume și mă întreabă în ce stațiune să meargă să respire aer curat. Vreau să mă reped să-l încui într-un beci. Vreau să-l mai văd și știu că dacă vreau să-l mai văd, trebuie să mă abțin să mă reped să-l văd în viitoarele zile poate.

Mă tem cu gândul la socrii mei pentru că-s bătrâni și vulnerabili și tot mai ies, să plătească o factură, să ceva, și cică s-a umplut orașul de „italieni” . Și oricât încercăm să explicăm prin telefon cu virusul, cu distanța, auzim replici care ne sleiesc pe interior, cum ar fi „stau în casă, am ieșit doar să plătesc datorii, să caut baterie la mașină, să vorbesc cu x din piață, am să stau mai într-o parte la slujbă afară”.

Mă tem cu gândul la toți oamenii vulnerabili pe care-i știu, bătrâni, cu astm, cu boli auto imune, cu copii care au trecut prin chimioterapie, nu reușesc să-mi amintesc ultima dată când i-am văzut pe unii, nu știu când și dacă am să-i mai văd pe toți.

Mă tem de inconștiența celor din jur, un vecin l-a auzit pe altul spunând unor rude din Italia că-i așteaptă aici săptămâna viitoare. Aici unde, în București? În bloc? la el? Ce fac dacă vin? Cum știu că ăia sunt, că doar nu vin în drapelul Italiei?

Mi-e groază cu gândul la Alexandru care a trecut la 9 ani prin 3 pneumonii și peste 20 de bronșiolite și care nu cred că se bucură de toată rezistența grupei sale de vârstă.

Mi-e groază când îmi amintesc că de la o simplă intubare, o colegă și-a pierdut tatăl. A fost informată sec înainte de operație că probabil va lua o bacterie nosocomială. Și a luat. Și l-a luat.

Mă tem când toate cifrele încep să danseze în mintea mea, câte paturi avem, câte ventilatoare, câte zeci de mii au fugit în țară, câți vor putea infecta în următoarele zile, câte spitale, câte ATI, ce rată de infecții nosocomiale.

Câte centre de carantină din care deja lipsesc cele elementare de igienă, în care deja oamenii se baricadează sau fac scandal din cauza rației de mâncare. Ce se va întâmpla când, din epuizare de resurse sau neglijență clasică, vor uita de ei sau nu-i vor mai putea ține cu pază? Ce se va întâmpla când sute de oameni îngroziți, animalizați și bolnavi vor sparge ușile și vor năvăli afară, nemaiavând nimic de pierdut?

Ce se va întâmpla când și cel de la farmacie, benzinărie, magazin, centrală de energie va decide că vrea să trăiască și va rămâne acasă.

Mi-e frică de toate astea și știu că și ție. Ce putem face știm deja pe de rost. Stăm în casă, igienă maximă, contact minim. Și ne agățăm de bruma de rațiune și umanitate pe care o mai avem. Aceasta ne va salva și dacă nu pe noi, atunci pe cei dragi nouă măcar. Boala asta nouă e un test al umanității. Latura noastră animalică, instinctivă, ne spune să fugim de moarte. Să fugim ca să ne adăpostim în bârlogul în care poate ne simțim acasă, cu ai noștri. Să mințim, să fim vorace, să dăm curs disperării și panicii, să negăm, să furăm, să zdrobim.
Latura umană ne va spune să nu ducem moartea altora. Să ne abținem de la toate instinctele care urlă în noi. Să răbdăm, să calculăm. Să raționalizăm și să raționăm. Să fim alături de ai noștri rămânând, paradoxal, departe de ei.

Nu știu pe câți din cei pentru care mă tem îi voi mai vedea peste un an. Dar știu sigur că voi face tot ce pot încât să nu fiu eu cea care le ucide șansele de a-l mai prinde.
Read More

Facebook

Karioka. Powered by Blogger.

Tags

#rosiamontana (2) 198 (1) abuz (8) adoptie (2) AION (1) ajutor (10) alaptare (1) alimentatie (10) amintiri (17) animale (3) anotimpuri (3) arta (1) atelier (1) autism (1) award (1) babywearing (4) bac (2) Basarabia (2) biciclete (1) Bucuresti (1) bullshit (5) Cai (1) caini (15) capot (1) carti (3) carti pentru copii (2) cărți traduse (3) coada-coada (1) concediu (7) concurs (3) condus (1) copii (67) coruptie (4) cos saptamanal (1) crima (5) CRJ (1) crossbordering from andreanum (1) culinar (16) custom made (1) dana blandu (1) daydreaming (4) despre copii (2) dezvoltare (10) dezvoltare personala (1) doi ani (2) dumbrava minunilor (1) entatie (1) femei (6) film (5) filme (2) filozoafa de weekend (4) fotografie (2) frumoasa si chestia (1) fumat (2) gaming (2) Gheorghe Serban (1) gramatica (3) Grigore Alexandrescu (2) htc (1) intentii (6) internet (24) interviuri (13) ipocrizie (7) Irecuperabili (6) keywords (2) la dentist (4) lene (1) liebster (1) limba romana (1) liniste (4) lol (15) Mamagolo (1) maria rosetti (1) Maruta (1) Mihai Ciobanu (1) music (17) nutritie (2) oameni (68) odiseea imobiliara (3) pedofilie (2) penal (1) poezie (1) polipi (1) prostie (18) psihiatrie (1) psihologie (1) reclama (11) recomand (11) religie (6) ring-sling (2) roborock (1) romania (1) rosia montana (1) ruxanda guger (4) sanatate (6) sarcina (2) scurte (20) shopping (2) Simona Tache (1) sling (1) spaga (2) spital (4) sport (2) teapa (2) tv (5) unguri (1) Veronica Bereanda (10) viata de zi cu zi (80) Waking up (11) web (2) World of Warcraft (7) wow (1) WTF (26) www.davidkinsella.com (1)