M-a oprit poliția

Mare eveniment mare. Prima dată în cei trei ani de când am permis m-a oprit poliția rutieră.
Începusem să cred că e ceva personal.
Dacă nimeream un filtru, îi opreau pe ăla din față și ăla din spate, mie-mi făceau semn să mă tot duc.
Ei bine, aseară s-a petrecut evenimentul. Am intrat pe o bretea din aia cu verde intermitent, colewgul său l-a oprit pe ăla de dinainte, eu am dat să mă tot duc, ca de obicei, și minune, degetul înmănușat și-a repetat insistent indicația: nu nu, și matale, poftiți aici, trageți pe dreapta.

Cu ocazia asta am trecut și peste marea angoasă. Probabil mă știți că am scenarită cronică, îmi vin tot felul de trăznăi în cap, niciuna cu happy end, și când mă gândeam la poliția rutieră, un anumit scenariu mi se repeta în cap, cu așa o precizie în detalii de mă lua cu călduri doar gândindu-mă ce-ar fi.
Anume ce-ar fi să îmi facă semn poliția să trag pe dreapta și eu să vreau să mă conformez și să n-am unde să trag pe dreapta, sau să am unde dar să fie spațiu din ăla mai îngrămădit unde tre să faci 10001 manevre, și să stea ăla să se uite cum parchez eu din 556.3 mișcări, sau să parchez cumva cu curul în stradă și să n-aibă pe unde trece alții, etc sau mai rău, să NU VĂD vreun polițist (chit că-s verzi fosforescenți) și să-l lățesc. Sau să descopăr că e o trecere în spațiul ăla și să se facă și verde și să vrea să treacă vreun pieton și să fie fix genul ăla de hippiot acneic care merge atârnache cu mașinile altora la munte, asta când nu le zgârie sau nu bleastămă împotriva lor, sau nu le summonează să-i aducă keto soup și kale salads la domiciliu, și să nu priceapă că era marcajul șters și vizibilitate zero și să...

În fine, none of this hapenned. Am garat pe dreapta într-un spațiu îngust cu atâta fluență de zici că mă poseda îngerul lui Titi Aur. Apoi când a fost să prezint actele am avut un moment de fâstâceală, pentru că în primul an eu am ținut cu religiozitate actele alea grupate, capsate, aranjate, în așteptarea marelui moment în care aveam să le înmânez, în al doilea an m-a încercat melancolia fetei bătrâne care vede că i s-a îngălbenit rochia de mireasă și mirele tot n-a mai ajuns, iar în al treilea an le-am uitat prin torpedou pe sub un morman de alte chestii pentru că și așa nu mă oprea nici dracu.

Așa că i-am pus în brațe un teanc de hârtii, să se descurce cu ele, printre care și cele cerute, dar și unele care probabil nu erau necesare dar spuneau chestii interesante despre persoana mea, cum ar fi că am dus un colet la poștă, că am achitat foarte demult o factură RDS înainte să descopăr plata online, că am mâncat ceva la Subway și că am primit prin 2018 o rețetă pentru faringita lui fiu-meu.

Mi le-a sortat cu resemnare și eficiență „asta e bună, asta nu îmi trebuie, asta nici dvs nu vă trebuie, ata puteți s-o aruncați, asta vedeți că mai aveați ceva în ea”, m-a întrebat unde mă duc și i-am răspuns pe cât de subtil puteam eu la 17.10 „S-o iau pe fiică-mea de la creșă, tre să ajung la 17.30”. S-a prins, mi-a dat înapoi maldărul (sortat) de hârtii și mi-a urat drum bun.

Mă simt foarte în rând cu lumea acum. My transformation is complete.

Read More

Toamnă 2019

• Iar a înviat postarea cu înmormântarea UE / la români. Periodic cineva își însușește textul ăla și-l copie pe vreundeva. după ce îl perie discret de câteva porcoșenii. Să fiu sinceră nu însușirea mă irită, cât ciupilitul de cuvinte. În rest, consider că textul ăla a devenit pur și simplu folclor internautic și mulțumesc frumos tuturor celor care au insistat de data asta pe lângă Silviu Iliuță (ultimul care l-a dezgropat iar) să-mi pună @credit, dar deja e un fel de banc, nu mai contează prea mult cine l-a scornit. 
• Sonia merge la creșă și e absolut fantastică. Creșele din sectorul 1 sunt intrate în sistemul danez, ceea ce implică și o abordare pedagogică diferită (adio TV și stat la catedră, adio copilași ținuți la măsuță să pigulească chestii sau să coloreze fără sens tone de hârtii)dar și ieșit afară mult, pe orice vreme. Desigur, fiecare grupă e o enclavă în sine, cu reguli interne și care depinde mult de cheful și înclinațiile și temperamentele personalului; de aici mă bucur și că Sonia este probabil în cea mai bună grupă; doamnele sunt mămoase și vesele și contează mult simțul umorului când alini și încurajezi zilnic prichindei cu mucii pe piept și inima strânsă de tristețe. 
• că veni vorba de asta, Sonia intră chiuind de veselie la grupă. E fix genul de copil despre ai cărui părinți aș fi crezut că mint de îngheață apele. Nici mie nu-mi vine să zic prea des, știu că e greu de crezut. Și mă bucur nespus că după ani de zile de despărțit cu ceva lacrimi și mâhniri în suflet de Alex la aceeași creșă și la grădiniță, acum ne despărțim fără niciun fason de acest grăunte de veselie și pozne care e soră-sa. Sperăm să avem noroc de oameni veseli și afectuoși și la grădiniță.
• încă un noroc chior e sistemul ei imunitar. Toți în grupă tușesc și mucesc de rup; triajul înlătură doar copiii cu simptome severe - febră, letargie, erupții dubioase. Restul, adică guturaie și viroze și tuse intră. Sonia și încă o fetiță sunt singurele care n-au absolut nimic încă de când am început. Ne pregătiserăm pentru săptămâni de bolit și de muci. Nada. Sperăm să o ținem tot așa.
• Alex se descurcă ok la școală dar privește școala drept ceva ce trebuie să facă, pentru a-și putea vedea liniștit de viață în rest. Mă mâhnește un pic indiferența lui. Nu știu exact cum să-i suscit interesul față de ceva, de orice. Aș vrea să-l văd pasionat de vreo chestie. În rest e autonom, înțelegător și empatic. Deseori pornește de la „tu cum te-ai simți să ți se facă așa ceva” atunci când argumentează. E stângaci în continuare, bunică-su a perorat niște chestii despre mâini legate la spate și învățătoare ca pe vremuri, din fericire vremea lui bunică-su a apus. Merge la cercetași unde s-a integrat destul de ok dar din nou lipsește entuziasmul. Merge pentru că trebuie să meargă. Odată ajuns acolo se distrează, dar dacă nu l-am mai trimite deloc, nu l-ar deranja. Singura chestie care-i plăcuse era înotul. Dar odată terminat concediul de maternitate nu am mai putut ajunge la cursuri înfipte în mijlocul zilei. Mă îndurerează discriminarea / indiferența fățișă față de părinții care lucrează. Parcă ești pedepsit că ai avut impertinența să faci și copii și să și muncești. De la inflexibilitatea programului instituțiilor (creșa închide la 17.30, programul SDS de la școală se termină la 16.00... noi lucrăm 8 ore și nu ne putem teleporta) până la miriada de cursuri și ateliere oferite doar celor care au bone, bunici, mătușici sau care pur și simplu nu lucrează. Noi, mâna asta de prostălăi care facem chestii, plătim taxe, plătim rate și mai facem și vreun copil, rămânem cu ei încuiați într-o sală de clasă până reușim să ajungem la ei să-i luăm. E o amărăciune care mă apasă de mult timp. 
• Am decis că nu e de ajuns doar să fiu un cetățean corect (și amărât) deci m-am înscris în PLUS. Nu am absolut niciun interes și nicio speranță personală și nici un hiper mare avânt nu pot spune că mă mână în luptă. Vreau să ajut cum pot, dacă pot. Deocamdată cică monitorizez presa la mine în sector. 
• Cred că am intrat în acea etapă a vieții în care complimentele referitoare la vârstă sunt un pic insultătoare, dar mă adaptez și eu. Lumea reacționează surprinsă când aude că am 37 de ani. Deși eu una știu destui oameni de 37 de ani care arată mult mai tineri ca mine. Mai zvelți, mai neîncercănați, etc. Surpriza asta înțeapă nițel, e un fel de precursor al „mamaie, da' dormi în formol?” În fine. Mă învăț eu și cu asta. 
• E foarte frumoasă perioada asta a vieții mele. Cunosc suficiente lucruri cât să mă știu utilă și necesară, iubirea rămâne ambivalentă și constantă, familia mea e închegată și frumoasă, partea materială care ne-a chinuit și întunecat mare parte a începuturilor vieții de adult (ziceți voi ce vreți, dar e groaznic să fii sărac și dator și speriat) s-a stabilizat și asta. Nu mai am insomnii, dimpotrivă, dorm lemn. Migrenele s-au rărit până aproape la dispariție. O fi un început de toamnă și pentru mine? Oricum ar fi, e primul an în care toamna nu mă mai întristează. Nici cea de afară, nici cea pe care-o simt pe tâmple.

Read More

Consumabile Roborock

Mi-am luat un pachet de 12 piese consumabile de pe GearBest la 17$. Asta în condițiile în care titanul REDUCERILOR CARE NU SUNT REDUCERI are nesimțirea să ceară 327 de lei pe un set de 6 consumabile. Am zis să aștept până sosesc înainte să le recomand, să văd cum sosesc și dacă sunt ok. Sunt absolut ok, sunt Xiaomi, au sosit cam în două săptămâni.
Singura belea e că a trebuit să mă car la oficiul vamal. Am parcat undeva pe lângă parcul Carol - paranteză: kudos celor care au dat de permis acolo. La vamă nu mi-au cerut nici să plătesc vreo taxă, nici să verifice conținutul pachetului, deci m-au chemat acolo așa, just for shits and giggles.
The end. Ah era să uit, iată linkul.

https://m.gearbest.com/goods/pp_009318647276.html

Read More

Ce-mi gătești tu mie, dulce Românie?

Specificul culinar românesc e o temă spinoasă de dezbatere, fără de sfârșit. Dar ce nu-i o temă spinoasă de dezbatere și fără de sfârșit la noi? Orice, de la politică la cratiță, ne aruncă în mrejele ciorovăielii și vai, nici că ne dorim să ieșim din ele prea curând. Pentru că de neînfricați, independenți și necuceriți ce suntem, avem în ADN sămânța de scandal a Balcanilor, dragostea de zarvă a orientalilor și nesfârșita meliță a spiritului latin.

Așa că eu una n-am de gând să dezbat nimic, doar să povestesc despre ce mi se pare MIE că reprezintă specificul culinar românesc. Încerc să încondeiez ce ne reprezintă pe noi, românii prezentului de zi cu zi. Nu chestii cu care se defilează la Jariștea în proțap, nici ce mânca Decebal (mânz cu brânză, viezure pe varză, treaba lui).

1. Ciorbele
Voi când deschideți frigiderul românului găsiți sarmale? De fiecare dată? Vă zic eu că nu. Le găsiți încununând, ca lauri aburinzi, fruntea vreunui eveniment de multe ori. Dar o oală cu ciorbă veți găsi mereu.
Zemurile însoțesc și cotidianul și deosebitul din viața noastră. Zemurile cuprind în bulbucii lor parfumați și o varietate suficient de mare cât să ne reprezinte ca nație și să ne deosebească în specificul nostru național.

De la răcoroasele ciorbe de ștevie oltenești, acrite cu măcriș la onctuoasa zamă moldovenească, cu tocmăgei de casă și o abundență de cărnuri și legume, de la ineditul rafinat al supei de vișine cu smântână a ardelenilor (și maghiarilor) până la borșul lipovenesc de pește, de la supele cu diafane găluște până la potroacele care ne admonestează sever mahmureala nopții trecute, toate aceste boluri cu lichide ne hrănesc și nutresc, spiritual și fizic, de când abia dacă ne-a dat vreun mugur de dinte și până când abia dacă ne-a mai rămas vreunul.

Există infinite reguli care dictează acest dans al ingredientelor în oală; sunt elemente care ne apropie de alte culturi (borșul slavic, vișinele ungurilor) dar și care ne distanțează clar; nu poți confunda ciorba de văcuță cu borșul de cucoș și nici supa cu găluște cu vreo supă franțuzească.

În unele regiuni, de exemplu, leușteanul e strict asociat cărnii de vită iar pătrunjelul celei de pasăre; în altele, cartofii puși în zama de găină ar stârni aprige proteste din partea gospodinelor; într-unele oale găsim legume tocate mărunt, iar în altele nu le mai găsim deloc, fiind scoase, stoarse, strecurate cu mare grijă pentru a oferi o limpezime de chihlimbar bolului.

2. Mâncăricile
Diminutivele românilor alintă și scuză în același timp. Mâncărica e acel „stew” al anglo-saxonilor, dar cu picioarele bine înfipte în țarina românească. Altfel, variație cât cuprinde.
Avem mâncărici de cartofi, de fasole, de pui, de vinete, de bame, de orice ai poftă și de ce ai prin casă. Când te întâmpină bucătarul casei zicând „am făcut o mâncărică”, omul ăla zâmbește un pic.  Zâmbește scuzându-și limitele și mângâindu-și pe creștet ingeniozitatea.
Mâncărica se adaptează, prietenos și facil, resurselor și anotimpurilor. Vara îți răcorește burta o mâncărică de teci cu roșii. Iarna te încălzește în suflet o mâncărică de cartofi. Ținându-se în horă cu o suită de elemente comune (dualul sfânt ceapă-morcov unduite ca bază de pornire, o legumă dominantă, sos bine legat și totul fiert bine), mâncăricile acoperă mare parte din felul doi tradițional.

3. Sarmalele
Da, știu că sarma înseamnă rulou în turcă. Dar se mai aseamănă oare triumfalele noastre sarmale cu rulourile cu orez ale turcilor? Are ce căuta oare prin oalele orientale sfânta noastră treime sarmalagească, porc-borș-varză? Vă zic eu, n-are. Sarmalele noastre mai au în comun doar etimologia cu îndepărtatul lor strămoș.
Chiar și sarmalele sunt un indicator fin al specificului românesc regional; le găsim și mari, zemoase, acrite cu roșii, în Oltenia, dar și bijuteriile minuscule, cât mai mici, cât mai strânse, din cele ale moldovenilor. Ne înseninează mult prea lungile posturi, în variantele vegane, cu ciuperci, sau ne însoțesc dezmățurile porcești, când își strecoară printre ele costițe împănate și alte afumături leșinător de bine mirositoare.
Când olteanca de maică-mea s-a luat cu moldoveanul de taică-meu, aceste diferențe culturale sărmălești au dus la un moment de impas și rumoare printre nuntași. Soacra-mare a fost întrebată câte sarmale dorește la porție. Pentru cineva venit de pe tărâmul unde încap și două sărmăluțe în lingură, mai ales la nunți și praznice, întrebarea a stârnit amuzament și uimire. Ia uite ce chitroși de olteni! Își numără sarmalele. Vai de ei! Dar s-a ținut cu firea și a răspuns politicos: „Dragă doamnă, nu știu alții, dar eu șî omu nieu mâncăm vrio douăzeci.”
Aceeași stupoare indignată și de cealaltă parte a polonicului. Nehaliți, șoldovenii ăștia! Douăzeci de sarmale? Aduceți oala la masă! Când i-au umplut bunică-mii farfuria cu prima sarma oltenească, s-a risipit orice neînțelegere, făcând loc hohotelor de râs.

4. Mujdeiul românesc
Din China până-n Brazilia am descoperit cu toții minunea de aromă și savoare ascunsă în cățelul de usturoi. Dar vai, oricâte sosuri usutroiate am gustat, nimic nu s-a asemănat cu mujdeiul românesc. În primul rând, intensitatea îl face mult diferit. Al nostru pișcă, pedepsește aprig limba ce se spurcă cu vreo băutură carbogazoasă. Varietate există, și toate-s bune: și cel cremos,frecat cu ulei până la emulsifiere, și cel răcoros, cu roșii zdrobite, ardei copți și oțet, și cel mai texturat, cu bucățele mai mărișoare. Dar simplitatea ingredientelor și intensitatea usturoiului ne fac mujdeiul să strălucească mândru pe podiumul realizărilor culinare românești.

5. Preagătitul
M-am tot gândit ce ne mai e nouă specific. N-avem nici cunoștințele măcelărești ale Lumii Noi, nici rafinamentul în brânzeturi al francezilor. Cum se mai gătește la noi, încât să fie atât firesc cât și puternic recognoscibil? Și tot gândindu-mă, m-am iluminat: la noi mâncarea se gătește.... mult.

Ne sperie și dezgustă, ca popor, trandafiriul unei fripturi de vită clasice; fiecare poză de genul ăsta e întâmpinată inevitabil de câteva comentarii „încă mugește”, etc.

Zarzavatul nostru se pigulește atent și se toacă mărunt, fiind motiv de ocară sau de mândrie între vestalele cratițelor. Carnea noastră fierbe până pică de pe os, sarmalele se coc molcom și câte jumătate de zi, verdețurile sunt minuțios tocate și în genere, gătitul la români e o treabă care parcă n-ar avea destule ifose dacă ar ține prea puțin.

Când au apărut primele ecouri mediatice ale bucătăriei de dincolo de granițele noastre culturale - diverse posturi cum ar fi Paprika TV - , undele de șoc s-au propagat, crâmpoțind șorțuri și uluind deopotrivă gurmanzi tineri și bătrâni. Cutare bucătar faimos arunca un mănunchi de ierburi în tigaie, cu tot cu cozi!

Cutare nu se obosea să decojească usturoiul și doar îl zdrobea cu latul cuțitului. Cutare tăia legumele pe sfert, iar cutare îndrăznea să țină doar câteva minute pe foc o felie lată de vită. Și toate rețetele astea erau gata cât ai zice bulz! Ce sacrilegiu!

Oricare v-ar fi mâncarea românească preferată și oricât de acord sau ba sunteți cu cele scrise de mine, observ că s-a făcut ora prânzului. Ce prilej minunat să închei! Poftă bună!

Read More

XIAOMI ROBOROCK 2

Salutare!
Mi-am luat și eu Roborock 2, varianta cu mop, deci las un feedback initial - pozitiv la superlativ deocamdată.

1. De unde

Până la urmă din Romania, cu 1900. De pe eMAG. Cu gândul la service, retur, garantie etc. Stiu ca si pe Aliexpress e posibil să scrii ca ai o problema si sa primesti piese de schimb etc dar nu prea pricep cum faci o diagnoza din Ro în China dacă nu stii care senzor s-a dus, sau daca e placa de baza, etc. M-am gândit că 24 luni de garanție, service în același oraș etc etc merita vreo 300 lei in plus. La "chineji" îl găsiți intre 1600-1700 din ce am văzut eu, dacă nu aveți temerile mele. Paranteză: Am instalat extensia Pricy de cativa ani. O recomand călduros. Prețul produsului asta a fluctuat infim pe piata din ro, +/- 100 lei sa zic, in ultimii doi ani. "Discounturile" de pe eMAG in schimb, văleu. Ieri de exemplu era "redus" cu 41%". Azi fix acelasi pret afiseaza o reducere de 22%. Si tot asa. În fine, nu-i redus nici o laie if you ask me. E vreo 2000 si uneori il puteti prinde la 1800-1900. Pricy e o extensie gratuită pentru Chrome și te ajută să vezi fluctuațiile reale (if any) de preț ale produselor, ignorând diverse bullshituri cu mamă-mamă ce reduceri, ce black friday, black monday, black everyday. Cele la 1300 sunt fara mop. Am auzit ca sunt si alea ok, dar eu am preferat sa si spele pe jos. Daca-i bal, bal sa fie.
2. În cât timp a ajuns

În jumate de zi. Eu una m-am lecuit să mai dau banii înainte la eMAG vreodată. După mult prea multe comenzi întârziate, zăpăcite, etc, după prea mulți curieri nesimțiți, după stat degeaba în casă așteptând să vină „între 9 și 17” ca după aia să aflu că nu eram la adresă, etc, am decis că eu nu mai plătesc în avans în viața mea. Ca să vezi coincidența dracului, când aveau de luat vreo 2000 lei de la mine mi-au trimis pe la 3 dimineața mesaj că mi-a sosit pachetul. Am observat că aveam un punct Easybox de ridicare fix lângă strada mea și am decis să sar și peste etapa în care eu și un curier încercăm fără entuziasm să ne nimerim în același timp și spațiu.
2.1 Cum funcționează eMAG Easybox:

1. Am plasat comanda. 2. NU am mai plătit în avans, vezi mai sus de ce - am și eu o limită 3. La metodă de livrare am selectat punct de ridicare - o adresă apropiată mie. Ăla cu Sameday, nu ăla cu Poșta Română. Să scap de curier și să dau de pensionari și poștărițe, no thanks. 4. Cum ziceam, pe la 3 dimineața mi-au scris că mi-a sosit. Primești SMS și email. M-am dus după serviciu până la OMW-ul unde era plasat punctul de ridicare. 5. Ajungi la un perete cu cutii metalice, încuiate. Cam ca un vestiar. Te uiți în email / SMS și tastezi pe panoul punctului de ridicare PIN-ul primit. Parcă merge și cu QR code. 6. Plătești cu cardul. Ușa compartimentului în care e produsul tău se deschide. Sau mă rog, se descuie. 7. Ia-ți ce ți-ai cumpărat și du-te acasă. Din momentul sosirii, produsele sunt ținute câteva zile în punctul de ridicare, apoi probabil se anulează, habar nu am. Personal cred că dacă mai iau ceva de pe eMAG așa am să procedez.
3. Instalare

Sorry guys, sunt din generația veche, nu fac YouTube video cu unboxing și altele. I dont mind, dar n-am timp. Va trebui să citiți, eventual pun vreun screenshot.În cutie găsiți aspiratorul, docking station, cablul, manuale și niște piese de schimb.
3.1 Aplicația

Aplicația se cheamă acum Xiaomi Home, o găsiți pe Google Play pt Android. E destul de intuitivă, nu prea are ce să vă dea bătăi de cap în ea. Din această aplicație puteți face chestii cum ar fi: Vă puteți numi și conecta casa, camerele cu diverse smart devices Xiaomi pe care le mai aveți. Noi avem și trotinetă de la ei și cântar, dar nu vede cântarul - n-o fi destul de smart pentru app, habar nu am. Puteți instrui aspiratorul să aspire anumite zone sau toată casa, sau să dea cu mopul. Puteți seta o zonă în care să NU se ducă. Puteți vedea diverse date legate de device și activitatea sa Și multe altele.

Nu uitați să-i dați parola de WiFi aspiratorului ca să se poată conecta.
E posibil să ceară și update de firmware, mie mi-a cerut.
NU va face update dacă e f scăzut nivelul bateriei.

Asamblarea propriu-zisă constă în:

1. Găsit loc pt docking station și un plastic menit să ferească podeaua de umezeală de la mop - deși îți zice să scoți mopul când e la încărcat, deci nu pricep ce mare fâs era. Eu l-am pus sub un birou.
2. Conectat aspiratorul la docking.
3. Conectat aspirator la app Xiaomi Home.
Se încarcă f rapid, deci în scurt timp puteți să-l puneți la treabă.

4. Activitate

4.1 Aspirare

Strângeți de pe jos înainte să-i dați drumul. Dacă aveți tot felul de jucării, lego, cabluri, sârme etc pe jos, scaune și scăunele, se va împotmoli o parte și va ocoli altă parte. Pe cât se poate, lăsați-i calea liberă.
E rapid, mie mi-a aspirat un apt de 60 mp în vreo 20 minute. 
Prima dată dă conturul camerei, apoi începe să-l aspire. NU se izbește de mobile, ca Dirt Devil, nu boncăne. Dacă găsește un obstacol, îl ocolește a doua oară când trece pe acolo.

Se poate seta să aspire mai tare pe covor. Eu am doar două covoare scurte. La astea lățoase cică nu e recomandat. Nici pt cele negre.

4.2 Spălare 

În rezervorul semicircular încape o cantitate mică de apă, care se scurge pe o laveta prinsă de talpa mopului într-o parte cu arici. Este indicat să o spălați la fiecare 30 minute de activitate, ca să nu plimbați jegul dintr-o parte în alta. 
Atenție! Nu smuciti laveta, după ce desprindeti partea cu scai / arici trageți ușor de extremitatea opusă în lateral, e prinsă într-o șină.
Activitatea de aspirare e diminuata de mop, deci recomandarea generala este să aspirați mai întâi, apoi să-l puneți să dea cu mopul. După ce termină activitatea, se duce singur la încărcat. E recomandat să-l lăsați în pace. Nu se strică bateria dacă stă în docking mult timp, dimpotrivă, îi prelungește viața (dont ask why, citesc și eu din manual)Încă nu m-am lămurit dacă este sau nu ok să adaugi soluții de curățare în rezervorul cu apă. Umblă vorba că da. Dar n-am găsit o sursă oficială să confirme.

5. Întreținere

Piesele se curăță la intervale diferite. Metodele și intervalele recomandate de timp se găsesc în manual.Manualul se găsește într-o multitudine de locuri, chef să aveți să-l citiți doar: pe diverse site-uri de retailers, în format fizic în cutia aparatului, într-un capitol al aplicației de pe mobil și probabil și pe site-ul oficial al producătorului. E scris destul de ok, deși cam blunt la anumite faze: 
„Do not allow children, people with certain mental disabilities to use this device”.
Ceea ce m-a aruncat instant în valurile introspecției.
Am să revin cu păreri la un an după achiziționare. Acum, desigur, totul e roz. Sperăm la aceleași nuanțe și peste 12 luni de utilizare zilnică.


Have fun!

Read More

Lex et Honor

Miercuri la ora 10.00 Alexandra a fost vazuta pentru ultima oara in viata. Mersese în Caracal să scoată bani de la un bancomat și se întorcea spre casă. Se alătură multor celorlalți care pleacă „la ocazie”  și se urcă în mașina lui Gheorghe Dincă, un mecanic auto de 57 de ani. E ultima oară când o mai vede cineva în viață.
Între miercuri dimineața și ora primului apel se scurg 24 de ore în care un copil de 15 ani e torturat, bătut, legat, violat. Trece întreaga zi de miercuri, trece întreaga noapte, se crapă de ziuă, răsare soarele. Undeva în toate aceste clipe infinite de chin încă mai bate o inimă de 15 ani, care dă dovadă de curaj și dârzenie în fața morții. Legată, violată, înspăimântată, fata reușește să facă ce ni se spune tuturor că ne va fi de ajutor în orice situație de impas real: sună la poliție.

Trei apeluri, 19 ore și multe bâjbâieli mai târziu, poliția intră în casa unde fusese ținută captivă. Alexandra deja nu mai există. A fost făcută bucăți și topită în acid. Până în ultima clipă a luptat pentru viața ei. Singură. În urma ei rămâne un cor de scuze, regrete și bâlbâieli.

Mediatic se tot pune accent pe STS și pe păgubosul, inutilul, imprecisul sistem de localizare. Cred că-i mai ușor așa. Se poate politiza - cine l-a implementat, cât ne-a costat, bănișorii noștri unde s-au dus - , se poate plimba vina - STS către operatorul de date mobile, poliția înapoi spre STS - , se pot face declarații și se pot solicita demisii triumfătoare.

Dar mie nu-mi iese din cap că între 3 dimineața și 6 dimineața, 3 ore, niște oameni s-au plimbat au supravegheat o casă din care se auzeau țipete de „Lasă-mă că mă omori!” și au așteptat să se facă ora 6. Pentru că atunci scria pe mandat că trebuie să intre. Vecinii auziseră țipetele și chemaseră și ei poliția. Un mic public s-a format deci, timp de 3 ore, în fața casei în care o fetiță era violată, torturată, tranșată, ucisă. În care ultimele pâlpâiri ale unei inimi s-au stins. Vecinii au chemat poliția, pentru că așa se face. Poliția a așteptat să se facă ora 6, pentru că așa se face. Nimeni n-a depășit micul său perimetru de cum-se-face. Trei ore, trei ceasuri, 180 de minute, în care un copil e ucis peste drum de cei pe care i-a chemat în ajutor.

Fostul șef al poliției a invocat un vid legislativ. Dar legile nu pot suplini vidul uman. Nu cred că mai suntem mulți oameni. Nu cred că ne mai bucurăm de toate însușirile care ne conferă acest statut. Nu e nevoie să fim cu toții bestii malefice care topesc copii în acid. Umanitatea se leapădă treptat din noi, năpârlește fir cu fir, pas cu pas, dosar cu dosar, procedură cu procedură. Își găsește scuze să alunece din noi, dezumanizarea își găsește statistici de care să se sprijine, cum ar fi când privești în ochi un părinte îngrozit de dispariția fiicei sale și-l avertizezi că dacă s-a dus „cu unu”, e bun de plată.
Uite că s-a dus cu unul. Uite că s-a dus de tot. S-ar fi dus acasă, dar unul a luat-o cu el și a ținut-o cu el până s-a transformat în iad.

Cine mai ajunge acum în poliție? De ce vor oamenii ăștia să se facă polițiști? Când eram mici, cei care răspundeau spuneau că vor să lupte cu hoții, să apere oamenii, să fie eroi. Dar într-o țară în care hoții și criminalii se preling din toate crăpăturile ruinelor noastre, neatinși, ce-și mai doresc, de fapt, acești oameni? Ce-și doreau cei care au stat lângă casa în care a fost ucisă Alexandra, timp de trei ore? Să se facă ora șase. Ca să fie ca pe mandat. Ca să fie bine, să nu fie rău. Râdem, glumim, dar nu ieșim din procedură. Ora șase scrie, la ora șase intrăm.

Nici cel mai competent serviciu de localizare nu ar fi putut-o salva pe Alexandra, dacă aceștia erau desemnați să fie salvatorii ei. Salvatori care au decis că posturile lor, lefuțele lor, liniștea lor, mandatul lor, intervalul lor alocat de timp pentru intervenție e mai important decât țipetele unei fetițe care trăia iadul, la câțiva pași de ei. Să fi fost copilul lor, așteptau ora șase? Celor care tot încearcă să justifice astea  - să fi fost copilul vreunuia dintre ei, credeți că așteptau cuminți ora șase?

Desigur, acum defulăm mediatic. Să fie și el stropit cu acid! Să i se taie boașele! Să facă închisoare pe viață! Să i se facă și să i se dreagă! Să le moară și ălora copiii! Praful să se aleagă! Și toate aceste blesteme parcă ne fac să ne ușurăm un pic. Dar știi ce, nimic din ce-i dorim nu i se va întâmpla. Nimic. Știm bine asta. Dar aruncăm o bălăcăreală pe geam și ne simțim cumva mai bine, am făcut și noi ceva, ne-am manifestat furia.
Nimic nu va scuza și nu va justifica faptul că mai mulți adulți inerți au stat și-au așteptat joi, pe 25 iulie 2019, să se facă ora șase. Și oamenii ăștia nu sunt singurii care vor aștepta să se facă ora șase. Oamenii ăștia au așteptat tacticos și alte ore șase. Au ignorat multe, multe alte apeluri la ajutor. Femei înjunghiate după nenumărate rugăminți de protecție, ordine de interdicție ignorate, strigăte de ajutor luate în râs, copii tranșați, atâtea și atâtea blestemății care ar putea fi evitate dacă undeva, în structurile putregaiului ăsta, ar mai bate o inimă, ar fi oameni. Nu lepre care așteaptă să se facă ora șase.

Read More

Despre luceferi și altele

Mergem spre casă de la școală. Alex e cu gândurile lui, eu cu ale mele. Împreună, ocolim rahații de câine. E mai solicitant decât ați crede. Prea multe gânduri. Prea mulți rahați.

- Mama?
- Mmmm?
- De ce a murit Eminescu?
- A fost bolnav, răspund eu automat, apoi îngheț. Poetul nepereche, năruit de sifilis, mort într-un ospiciu, sărac și nebun. În ce m-am băgat?

- Ce boală a avut? continuă Alex.
Să-i zic că gripă? Nu, că e epidemie și se sperie naibii. Apendicită? God.
- E.. o... De la.. Nu se știe exact. De la o boală netratată bine.

- Se ia?
- Se ia. (Te rog, nu mă întreba cum. Nu întreba cum. Nu întreba cum. Nu-s pregătită nu neapărat să-ți zic despre bolile cu transmitere sexuală, cât să aud de la dracu știe ce profesor cum i-ai repovestit tu ce-ai înțeles din moartea poetului și demența sifilitică.)
- Cum?
-  Tocând banii strânși chetă de Maiorescu cu Junimea pe curve în Viena  N-aș ști să spun exact, avea mai multe probleme, dar ideea e că acum nu cred că mai mori de la așa ceva, pentru că între timp au apărut tratamente pentru toate afecțiunile de care suferea...

Și mintea copilului meu face din nou un salt, scoțându-mă din tot buclucul ăsta cu luceferi în mizerie și boli dificil de explicat.
- Mă întrebam. De unde știi care-s mâinile și picioarele la o caracatiță?

Read More

Noi achizitii care nu prea m-au dat pe spate.

CROCK-POT

Am detaliat intr-o postare mai veche cum m-am lasat influentata de trendul cu slow-cookerul si cum nu mi se pare mare chestie, fiind practic doar un recipient in care poti sa faci chestii rasfierte si rascoapte.

Nu m-am razgandit prea mult, cu o singura exceptie notabila - da, ies sarmalele ok la el, si le pot lasa peste noapte. Dar m-am trezit pe la 3 dimineata visand ca sunt la nunta. Serios, nu e firesc sa te inunde la asemenea ore mirosul de sarmale sau ce-o mai fi.

Dar ma rog, sarmale in somn - un argument hotarator ca sa nu mai vand crock-potul. Ma pregateam sa-i fac vant cu 50 de lei. Il mai tin.

USCATORUL DE RUFE

De vara trecuta ne-am luat masina de spalat cu uscator, si sa fiu sincera, nu stiu daca e chiar asa mare rahat. Nu zic, cand ploua sau e inghetat, e foarte fain sa nu stai sa astepti cu zilele sa se usuce. Dar in rest, nu stiu la voi, dar eu scot rufele din uscator ca din gura vacii, deci timpul economisit ca nu mai stai sa le întinzi se triplează călcând trilioanele de cute pe care le face fiecare chestie uscată acolo. Și da, le scot imediat.

Also, micșorează chestii, ceea ce nu e deloc un aspect de ignorat. Chestii pe care scrie că ba da, le poți usca. Probabil nu le-a încăput să scrie „ba da, le poți usca dacă vrei foarte multe bustiere și chiloți pentru păpuși”.

Deci all in all, nu pot spune că întrevăd mărețele avantaje. Mult mai avantajos mi se pare să-mi vină dracului hainele după ce le spăl.

MOPUL CU ABURI

Mi-am luat și eu unul, pentru că toată lumea îl laudă, omg, eu spăl gresia cu mopul cu aburi, eu spăl perdelele, eu rosturile, eu tavanul, eu pereții, eu mă spăl pe dinți cu el (ok, glumesc), în fine, mamă, e super mega uber cool.

Am luat unul second, ca să fiu sigură că dacă iau un rahat nu plâng după prea mulți bani. Un model Ariete, f lăudat, dar de la o tanti care nu se sinchisise să-l desfacă din cutie. Deci second dar nou, oarecum.

Cred că am luat un rahat.

În afara faptului că lasă pe jos mai călduț și mai puțin jilav, nu văd NICIUN alt avantaj. Ba chiar îmi e dor de mirosul produselor de curățenie pe care le foloseam. Și insist mai mult dacă dau de mâncare lipită sau alte alea.

Mda, deci cam asta e. Dacă vreți să citiți advertoriale despre cum cutare rahat v-a schimbat viața, v-a lungit ... potența și v-a scăzut glicemia, citiți pe la alții. Pe la mine citiți cum, uneori, dau banii pe niște chestii care nu-s nici prea prea, nici foarte foarte.

Read More

De ce ți-e dor să mănânci?

De ce vă este cel mai și cel mai dor din copilărie, dintre chestiile de mâncare?

Mie mi-e dor asa:

- de pâinea prăjită la jar (n-am jar, am toaster, asta e). Se înfigea în țepușă și se rotea, cam cum fac americanii cu marshmallows, până era aurie și frumoasă. Și nu-i la fel la toaster, of, Doamne.

- de mâncarea lui mamaie cu gutui si un sos mătăsos, care nu mi-a ieșit nicicum la fel, oricâte rețete am încercat

- de brânza olteneasca, pe care am cautat-o cu disperare în București fără sa o găsesc- era cremoasa, și se vindea în putini cu zer. Trecea unul zbierând că vinde brânză, ieșeai în poartă, scotea un cântar și un cuțit și îți tăia o felie mare, untoasă, albă. Era fabuloasă. Bătea la cur orice feta.

- De păsatul mamaie-mii, adică o mămăligă moale (dar fiartă), înnobilată cu o lingură de untură

- de vărzarele bunicii. 92 de ani a trăit și 92x92x92 de șanse am avut să stau să învăț de la ea cum se fac, și uite că n-am învățat. Aluatul era ușor crocant și frăgezit de ulei, fără să fie slinos. Combinația între acreala verzei, îmblânzită de un pic de zahăr (da, știu, evil, am menționat partea cu A TRĂIT 92 DE ANI?) și repezită de pișcăciunea piperului era fabuloasă.

- de fapt de încântarea, cred, cu care rodeam orice, fără să împart și să disec totul în carbs, monosaturate, sugar, cancerigene, chestii care îngrașă, chestii care balonează, chestii de la care dor dinții și tot așa. Schija aia de trupușor digera tot și rodea tot cu încântarea unui episcop uitat în pivniță. Pofta aceea dublată de veselie și curiozitate n-am mai regăsit-o vreodată; am fost de atunci flămândă, pofticioasă, sătulă, scârbită, plictisită de mâncare, dar n-am mai avut acea scânteie de optimism culinar de atunci.

Of. Doamne.
Când vine fiu-meu musai să-i fac cheesecake și toate clătitele pe care le vrea.

Read More

Sărmanii copii?

Sunt după o noapte cam de nesomn și mi-am agățat privirea, să n-adorm de-a binelea, de un articol.

Care deplânge soarta copiilor din marile aglomerații urbane, cum se duc ei între școală, after school, cluburi, într-un ping pong al vicisitudinilor orgoliilor părintești. Și că un copil între 6 și 12 ani ar trebui să aibă 4 ore zilnic de joacă pe afară, liberă.

De acord, în anumite contexte.

Înainte sa deplângem atât de teatral situația, ar trebui privită realist.
Care-s motivele principale pentru care se optează pt after? Nu cumva lipsa alternativelor? Cine sa supravegheze acești copii intre 6 si 12 ani, pe care îți e interzis prin lege sa-i lași singuri? Sa ne lăsăm de munca și noi ăștia câțiva fraieri care încă mai contribuim la un buget din ce in ce mai generos cu oricine, dar nu cu noi? Eu până la anul încă mai sunt acasă, dar de la anul revin la muncă. Mai las copilul pe afară? În timp ce eu sunt în celălalt colț al orașului până seara? Dar nici plantele nu le las afară atât.

In Bucuresti exista cartiere in care poti lasa în relativă siguranță copilul pe afară - am norocul să locuiesc intr-unul. Dar sunt adevarate oaze de siguranta intr-o cacofonie violenta de masini, oameni adulti furiosi si alți copii nici ăia în toate mințile întotdeauna.

1. Ok, zi-i asta lui Popescu, care stă în Dristor la un bloc cu 8 etaje și 5 scări. Pleacă Popescu la 8 la muncă, vine Popescu la 7 acasă. De plecat pleacă de la birou, cu ceva baftă, pe la 6, dar vai, teleportarea e încă un vis frumos, iar fluidizarea traficului rămâne o simplă gogoriță electorală. Deci Popescu ajunge la un optimist 7, dacă nu cumva se și oprește să cumpere ceva de mâncare - căci da, Popeștii, acești plebei, nu se hrănesc prin fotosinteză. Desigur, ne vom scandaliza - ah, dar rolul școlii nu e să ne țină copiii! Ei bine, rolul ăsta a rămas vacant pentru aceia dintre noi care am avut tupeul de a pleca de acasă și neobrăzarea de a munci. Într-o lume în care totul se închide la 5, doar tu tragi ca boul până la 7, cine să mi-i țină? Mă-ta?

2. Afară e o toamnă minunată. Încă. Frunze aurii, asfalt uscat, copiii încă-s sănătoși. O plăcere să-i lași pe afară. PATRU ORE. Sigur. De ce nu. Îi chemi să mănânce și-i trimiți înapoi.
Hai să mai vorbim peste doar 3 săptămâni. Când o să fie totul un conglomerat de muci, tuse, frig și zloată. Și mai lăsați-mă dracului cu mitul scandinavilor. Ba răcesc și ăia într-una, și ba da, îi chinuie și pe ei. M-a sunat recent vară-mea din Copenhaga. Ghici ce zicea „Salut, e cald la voi? Mă grăbesc că mă cac pe mine. Literally. Știi, e sezon de viroze la noi din septembrie până-n mai, și te ia ba cu febră, ba cu mațe, ba cu vomitat, ba cu sinusuri. Acu cred că m-a prins una cu diaree”.

3. Într-o zi foarte frumoasă de vară, doi copii s-au jucat liberi în București până când pe cel mai mic dintre ei l-au mâncat câinii. Spunea un martor al autopsiei că numai tălpile mai erau întregi din el.
În altă zi frumoasă de vară, unui adolescent i-a tăiat gâtul cineva pe stradă. Da, desigur, se poate întâmpla oricui, oricând. Dar se poate întâmpla mai ales cu precădere într-un oraș jegos, arhiplin, sociopat și sălbatic. Ce să vezi, fix într-unul cu copii din ăștia deplânși că-s duși și aduși. Știi, măcar unii sunt aduși într-o bucată.

4. Eu știu tablourile alea idilice cu puștii cu gambe pârlite de soare care zburdă cu orele, inventează jocuri noi, filozofează și leagă prietenii pe viață, pentru că na, probabil am citit cu toții aceleași cărți când eram mici. Dar m-am făcut mare, am făcut copii și am observat că uneori când sunt lăsați de capul lor, preferă să:
1. stea acasă pe vreun ecran
2. se smiorcăie chiar și 8 ore că nu-i lași să stea pe vreun ecran
3. repete continuu „mă plictiseeeesc”, perfect adevărat
4. NI-MIC.

Pe mine m-au lăsat liberă și nu m-au dat la nimic. Nu de libertarieni ce erau, ci din alte treburi. Evident că nu duc copilul târâș doar ca să-mi scot eu pârleala că nu m-au mai lăsat să merg la X activitate când eram mică. Dar pasiunile nu se descoperă stând în cur cu ochii pe pereți. Nici jucându-te de-a adus mașini din Germania cu concetățenii. Există un balans fin între impuls și libertate și astea nu se exclud deloc reciproc.

Alex a învățat să înoate. Nu de la mine, că eu nu știu. Nici de la tac-su. A mers în mici expediții și învață tot soiul de chestii faine la cercetași. Leagă prietenii noi la karate. Mâine îl duc la un atelier de făcut biscuiți. Pentru că eu nu știu, el vrea să știe, și cucoana aia de organizează atelierul ȘTIE. Se roagă de mine să-l las la after cu prietenii lui și refuz tocmai pentru că știu că de la anul o să i se acrească de atâta after - aia e opțiunea realistă a unui om cu viață reală ca mine. Doar pentru că segmentul meu e minuscul nu înseamnă că nu exist. Știu că ne învârtim într-o lume plină de nu-fac-nimiciști sau silver-spoons, care ne contemplă cu nesfârșită candoare de pe margine.

Dar atât timp cât nu oferă soluții ci doar compătimiri, ar face bine să și le bage-n... timpul liber. Ăla de patru ceasuri zilnice petrecute zburdând pe câmpii, cu copii.

Read More