Mai vreau copii. Nu unul, nu doi, mai vreau 15 copii, si de-ai mei si adoptati, si mici si mari, sanatosi sa fie. Dar realist vorbind, nu i-as putea creste pe toti astia 15 cum se cuvine. Asa ca sper la doi, trei (idealul ar fi fost trei) intr-un viitor mai mult sau mai putin apropiat.
Si totusi ezit. De ce mai vreau alti copii?
Pentru ca mai vreau alti copii , e o intrebare care-si da siesi raspunsul in forma bruta. Da, pot sa dezvolt. Partial e instinct. Imi doresc sa mai fac copii, sa ma mai puiesc, vreau sa am cat mai multi omuleti din mine pe pamantul asta. Imi doresc asta ilogic, visceral si fierbinte. Si da, ma doare fix in cur de suprapopulare. Pentru ca eu consider ca la 8 copii facuti de altii, care nu vor munci niciodata, pentru ca nici ma-sa n-a muncit vreodata, care vor trai si vor muri din ajutor social si mici invarteli,
it pays off , merita si unul de-al meu care are sanse mai mari sa produca vreodata ceva. Singurii care se scarpina in cur si se vaita de suprapopulare sunt, culmea, cei care au, statistic vorbind, mai multe sanse sa produca vreodata resurse si venit.
Mai vreau alti copii si pentru ca am ramas iremediabil indragostita de sarcina si de prima jumatate de an de dupa nastere. Desi, fireste, apare un daca: dar daca nu va fi la fel? Daca in locul sarcinii optimiste, vesele, picurand endorfine din fiecare por, ma trezesc cu 9 luni de cosmar toxic, de probleme medicale, de angoasa, de teama, de dureri? Daca in locul lacrimilor duioase, de fericire, se instaleaza un pui de depresie port partum de-mi vine si mie sa sar de la etaj cu copilul in brate? Daca, daca, daca. Pana la urma, intrebarea finala e daca nu cumva idealizez prea mult acea perioada pentu ca nu ma pot raporta decat la expertienta mea proprie - care a fost unica si intr-adevar, minunata.
Pe de alta parte , desi raspund fara sa ma crispez la intrebare "dar de ce mai vrei copii", sau "chiar mai vrei copii?" , o consider nepoliticoasa. Una pentru ca nu vred ca am dat vreodata impresia , eu personal, ca experienta maternitatii e similara cu aceea a sexului anal cu o tulumba de pompieri. Daca parintii vostri poarta asemenea sentimente duioase "poverilor" de voi, problema voastra. Mie imi place sa fiu parinte. E placut, e fain, nu imi "mananca" timpul, nu regret decat ca nu am facut asta mult mai devreme deja. Deci intrebarea astea cu "vorbesti serios, chiar mai vrei copii" ar fi jignitoare - daca as fi usor ofensabila - pentru ca ar presupune ca nu eram intreaga la cap cand l-am facut pe primul ci am avut un ambatz trecator si bizar, iar odata ce am vazut ce naspa e, nu doresc sa repet.
De altfel, extrapoland, as putea si eu repeta intrebarea. Pentru mine sa imi doresc copii sau sa ma bucur ca sunt parinte e la fel de firesc si obisnuit ca si dragostea fata de partenerul tau de cuplu, de exemplu. Ce-ar fi sa intreb "iti iubesti prietena? sigur? pai de ce?" si probabil ai balbai "ah pai o iubesc, ne stim demult, e o fata minunata, e desteapta" si ce-ar fi sa plusez si eu, idiotic si obtuz, pe aceeasi linie cu intrebarile "dar nu te gandesti ca e doar instinct de procreere?" - "Dar poate doar ti-e a fute? Poate doar ti-e frica sa nu mori singur? Poate n-ai bani sa achiti singura ratele la casa? Poate nu ai cu cine sta? Poate te sperie sa ramai doar tu cu tine si atunci iei pe unul / una cu aceleasi temeri si va prefaceti ca sunteti doi? "si evident probabil as atinge din greseala unele adevaruri sacaitoare, as scandaliza cu ipoteze gonflabile, dar oricum ai lua-o, intrebarile mele ar fi la fel de stupide ca ale tale.
Referitor la "dar e
doar instinct", eu nu prea reusesc sa inteleg cee cu minimalizarea asta a instinctului. Existam ca specie datorita lui.
Instinctul iti spune sa nu-ti mananci cacatul, printre altele. Il desconsideri in asa hal? Ok, ia-ti o lingura, davai-davai.
Si totusi nu reusesc sa ma conving ca nu mai vreau inca un copil. Ba mai vreau, il vreau sfasietor de mult. Mai vreau o burta, mai vreau o nastere, poate naturala de data asta, mai vreau un capsor moale si pufos, mai vreau miros de lapte, ochi aposi, maini mici.
Apoi ma intreb, pentru cine vreau asta?
Pentru mine, vine raspunsul sincer si imposibil de fentat. A. ar fi fericit daca ne-am opri la unul, din ratiuni mai degraba financiare, deloc de neglijat si astea. Pana la urma inca stam cu chirie si inca suntem bagati in rahatul ratelor in asa hal de respiram cu paiul. Pentru Alex imi doresc un frate? Nu, e o minciuna sfruntata. Niciodata, jur, niciodata nu am sa imi mint copilul spunandu-i ca i-am facut sora sau fratele "pentru el". Ca sa aiba cu cine se juca
(desigur, pentru ca noi, aici pe muntele Sinai suntem foarte singuratici si trebuie sa ne puim non stop ca sa avem cu cine socializa), ca sa invete sa imparta
(iarasi, eu sunt singura la parinti, chiar crezi ca nu impart? ma vezi vreun Smeagol aparandu-si cu indarjire avutiile?) sau, gogomania absoluta, in caz ca iese fata, "ca sa fie pereche". Nu merci, eu stiam ca perechile de genul asta produc copii cu 7 degete si coada.
(Disclaimer: familiile non incestuoase cu copii cu 7 degete si coada sa ma scuze, bla bla, etc, licentiozitate artistica, lalala. Familiile incestuoase sa incerce sa mai doarma si in camere diferite.)
Deci pentru mine vreau mai multi copii. Am stabilit deja ca nu stiu exact de ce ii vreau dar ca nu ma intereseaza sa stiu de ce ii vreau, doar vreau si mie una mi-e suficient.
Sau nu mi-e suficient. Mi-e suficient cat sa nu am eu vreo urma de dubiu asupra dorintei mele, insa dorinta nu inseamna si decizie, atat timp cat ii afecteaza si pe ceilalti. Ori marele meu cui si marea mea intrebare este cum e afectat celalalt copil de aparitia fratilor mai mici. Pentru ca celalalt, in cazul meu, e Alex, Alex fiind in momentul de fata copilul, singur si unic, indivizibil, fara frati si surori care sa ofere termene de comparatie.
Mai pe sleau, ma tem sa nu-mi iubesc mai putin fiul.
Sau ma tem sa nu-l iubesc la fel dar sa arat mai putin.
Pentru ca iubirea nu e doar o stare de fapt, o declaratie, spui "te iubesc" si apoi te caci in capul omului, revii din cand in cand si reasiguri "te iubesc, domle!", iar iti bati joc si tot asa. Iubirea e atentie, iubirea e empatie, rabdare, compromis, dovada, fapta, actiune.
Da, cumva si eu ader - sper, nu ader - la ideea aceea ca dragostea de mama e ca un aluat; pe masura ce adaugi ingrediente, creste. Mai pui un copil, mai pui niste iubire, niste respect, niste rabdare si uite asa ajunge pentru toti.
Si daca nu-i asa? Nu la modul general, nu cred intr-o conspiratie mondiala a familiilor multipare Dar daca nu va fi asa la mine? Habar nu am, dar nu ma pot opri sa nu observ. M-am intalnit zilele trecute cu o prietena, avea 2 copii, unul de-o varsta cu al meu, celalalt mai mare. Mi-a vorbit numai de cel mic, i-a spus pe nume, i- s-au aprins ochii. A trebuit sa intreb eu de celalalt, cu o panica din ce in ce mai greu de controlat. Dar celalalt ce face, celalalt la fel de usor a fost la varsta asta? Celalalt a fost dus la bunici? Celalalt, celalalt, ZI-MI SI DE CELALALT imi venea sa zbier, de ce nu-mi vorbesti si de copilul cel mare, de ce dai dismiss din voce si din gestul fluturat al mainii, inteleg ca-mi spui prin limbajul corpului ca
celalalt e bine,
celalalt e baiat mare, lasa, sa vorbim de cel mic, dar nu, eu vreau sa aud de
celalalt, pentru ca daca ma hotarasc si mai am un copil,
Alex va fi celalalt!
Si uite asa am ajuns sa intreb discret colegi, colege, frati mai mici, frati mai mari, sa contorizez poze cu copii mai mici, mai mari pe Facebook si sa ma crispez de cate ori
celalalt are mult mai putine poze sau poate apare intr-un colt de fotografie, in background, cu fratele cel mic si adorabil si buflei in prim plan. Si sa rasuflu usurata si recunoscatoare cand vad poze de familie in care cei trei sau doi sau cati or fi ei copii sunt reprezentati cat de cat echitabil, si ca pozitionare si ca numar de aparitii. Da, da, probabil o fi doar faptul ca la vremea lui celalalt a avut si el teancul lui de poze si albume, si ca bebelusii sunt mai mici si mai moi si mai noi, dar iti dai seama ce face asta la psihoza mea in formare?
L-am intrebat pe A., nimic imbucurator. Si-a acceptat rolul de frate cel mare pentru ca evident, nu avea ce face. Fratii sunt pusi in fata fatpului implinit. Mi se pare cam aiurea ca li se mai si da iluzia deciziei "vrei un fratior sau o surioara? nu? ei lasa ca o sa iti placa". A fost un frate mai mare bun. A fost o dadaca, a schimbat, sters, plimbat, l-a si batut pentru ca nu stie exact de ce, dar l-a batut, a vegheat intermitent asupra celui mic pna cand cel mic a ajuns dublu cat cel mare si si-a luat zborul prin alte tari. A facut asta pentru ca "asa trebuie". A facut asta consecvent, cu rabdare. Deci a fost un frate mai mare bun, da? Si atunci de ce nu jubileaza?
Si totusi nu cred ca asa trebuie. Ma jigneste ideea ca Alex ar putea ajunge bona neplatita a unui frate mai mic. Una e ajutorul ocazional, cerut spontan si oferit constient, si alta e impunerea unui rol nemeritat de greu pe umerii unui alt copil. Copiii n-ar trebui sa legene pe picioare ore in sir un bebelus pana adoarme. N-ar trebui sa creasca alti copii. Nu in viata mea, nu in lumea mea. Copiii n-ar trebui sa iasa afara si sa il pazeasca pe cel mic pentru ca el e mic, ei sunt mari. Iar daca mama nu poate ea sa si-i pazeasca sau legene pe amandoi, atunci mama poate ar face bine sa se intereseze de masuri contraceptive in loc sa transfere indatoririle sale in carca celuilalt copil. Responsabilizarea copiilor se poate face si altfel. Da-i o pisica sa ii dea apa si mancare, pune-l sa planteze o floare, invata-l sa isi curete singur camera, implica-i pe amandoi in gospodarie, cumparaturi, decizii, dar nu le pune in brate un plod jumatate de zi, for fucks sake. Nu cu gestul asta napoleonic de "asta e, trebuie sa accepti, iata, sunteti doi si ghinion, tu ai iesit primul", pentru ca si tu si eu stim ca nu a venit o barza gigantica pe un geam si vi l-a adus pe al doilea deci deturnarea completa a resnposabilitatii e ipocrita.
Bun, deci am punctat si asta. Daca voi avea mai multi copii, nu-i voi impune lui Alex sa ii creasca. Imi voi reaminti ca eu i-am vrut, eu i-am facut, deci eu trebuie sa le port tuturor de grija. Si daca totusi in pofida celor mai bune si echitabile intentii ale mele, ma trezesc ca il prefer pe al doilea? sau pe al treilea?In momentul de fata Alex e unic si perfect. E minunat, de la felul in care i se impletesc genele manunchi, pana la felul in care silabiseste. Si daca fac un copil cu gene si mai lungi? Sau care vorbeste mai repede, sau care e mai dragalas, sau mai cuminte, sau doarme mai bine, sau sau sau si nu ma pot opri sa nu observ.Pentru ca fiecare mama opbserva diferentele totusi; ma luasem de altfel
de la articolul asta ar Marei Wagner. Care cu inima usoara si blandete, dar si spirit de observatie, puncteaza diverse milestones, asta facea asta la varsta asta, astalalta nu, in schimb face asta. Ei, eu cand incerc sa raportez asta la propria mea viata, ma sperii. Toti copiii sunt diferiti. Si daca urmatorul e diferit de primul intr-un mod care m-ar face sa il iubesc mai mult?
Mda, deci astea sunt temerile mele reale, cele mai mari. Imediat dupa asta vin si grijile de ordin financiar. Asa e, copiii cei mici pot purta haine de la cei mari, dar nu vesnic. Asa e, daca alaptezi, dormi cu ei in pat, accepti haine si jucarii de la alte persoane cu copii si nu cumperi toate rahaturile din reclame, economisesti sute de lei. Ca si mine. Copilul asta ne-a costat (ce termen urat, in contextul asta) pana acum, in doi ani de zile, mai putin decat cainele, cred. Dar cat timp? Doar n-o sa-i alaptam pana in facultate? Doar n-o sa dormim impreuna pana la insuratoare? Doar nu se vor multumi doar cu zambete, hrana si pace mereu. Mie una primii 5-7 ani mi se par intr-adevar ieftini tare - daca accepti sa-ti folosesti capul si propriile resurse. Insa dupa asta? Dupa asta vin dorinte, dpa asta vin sperante, dupa asta isi doresc sa aiba un anume tip de haine, sa incerce o anume activitate, sa poarte haine noi si nu de la varu Vasile sau vesnic de la fratele cel mare, lalaite dar "ce-are draga, le calcam si sunt ca noi". Dupa asta incep scoala, cardul de materii, manuale, dupa asta poate , mai stii, vrei sa NU ii dai in cloaca asta care a ajuns invatamantul de stat si vrei sa incerci pe cel alternativ sau privat. Ce fac atunci? Ce voi face atunci daca realist vorbind eu probabil mi-as permite sa cresc bine un copil, asa si-asa doi si nasol rau trei, dpdv financiar? Cum tin 2 copii la facultate? Cu ce bani sa duc trei copii la inot? Nu-i intreb pe altii, sincer, e treaba lor, bravo lor daca pot si au cu ce; ma intreb pe mine, ajunsa la o varsta la care nu mai visez ca ma calca masina trezoreriei. Imi voi permite? Care sunt sansele sa imi permit sa le ofer confortul unei vieti sigure, fara amaraciuni din lipsuri?
Mi-a povestit o doama ca baiatul ei cel mic era amarat inainte de banchetul de la BAC ca n-aveau de unde sa ii dea un ban. S-au certat, ea repetand mereu "daca n-am, n-am" iar el a intrebat "si daca tot n-ai, de ce m-ai mai facut?", moment in care ea l-a palmuit replicand cu mandrie indignata "de asta!"
Mie una nu mi se pare asta o intrebare nelalocul ei. Dimpotriva, ma pregatesc temeinic pentru ea. Si sper sa primesc reprosul asta cat mai tarziu si cat mai rar. Nu indraznesc sa cred ca niciodata.
Ma deranjeaza glorificarea nasterii in fata copilului. "Trebuie sa-mi fii recunoscator ca te-am nascut!" mie imi suna a "trebuie sa-mi fii recunoscator ca nu te-am avortat". Ce e nasterea, un hatar pe care noi parintii, in prea mare mila noastra, il facem copiilor? Ne-au cerut sa se nasca? Au stat cumva in noapte in spinarea noastra, la ceas de seara, pandindu-ne ovulatia si implorand "haideti, dati din buci acolo, chiar imi doresc nespus sa ma nasc, e cea mai mare dorinta a mea, stiu ca nu merit dar va rog, in marinimia voastra, faceti-ma si va voi fi vesnic recunoscator" ?
Si atunci de unde prostia asta cu recunostinta copilului pentru simplul fapt ca a fost facut si nascut? Conceptia se presupune ca a avut loc de comun acord inte doua persoane constiente si responsabile. Daca n-a fost cazul, cu atat mai rau. Ciocul mic si incearca sa nu mentionezi copilului tau ca s-a nascut ca urmare a unui rateu contraceptiv. Nasterea e urmarea fireasca a sarcinii, chiar daca injuratura romaneasca cea mai frecventa e un fel de inversare a acestui proces, sa fim seriosi, daca ai ramas insarcinata si totul merge bine , nasti nu pentru ca ai fi tu vreo mare miloasa de hatarul plodului, ci pentru ca aia e, asa se termina povestea.
Si uite-asa. Decizia de a avea copii este doar a noastra, ca parinti. Ne priveste pe noi. Noi suntem responsabili de urmarile ei. E o decizie care ne priveste si pe care trebuie sa ne-o asumam. Iar eu ma foiesc si ma framant si nu stiu decat ca vreau, dar nu stiu daca pot, daca merit sau daca e bine. Si principalul motiv e ca ma tem groaznic ca Alex sa nu devina vreodata, fie si pentru o fractiune de secunda,
celalalt.
